Vânătoarea

Capitolul 7

M-am trezit, fără să vreau, ştiind că nu mă aşteaptă nimic bun acolo, dincolo de lumea viselor. Chiar nu voiam să deschid ochii şi să mă întorc la realitatea crudă şi neîndurătoare, la agonia sufocantă, în infernul etern şi dureros de afară. Voiam să uit, voiam să plec, dar Rachel e încă aici, aşa că m-am ridicat în capul oaselor, nelăsând somnul şi dorinţa de a renunţa să mă tragă înapoi în jos.

Casa era pustie, cufundată complet în tăcere şi singurătate. Nimic nu trăda prezenţa criminalului. Eram doar eu şi gândurile negre. Eu, vulnerabilitatea şi lipsa mea de apărare. Dar în fond, singurul lucru care îl dădea de gol pe acel barbat era sufrageria întoarsă cu susul în jos, pe care a distrus-o noaptea trecută, cât timp eu îmi făceam de lucru cu şarpele lui. Noapte în care am pierdut-o pe Rachel ... O lacrimă îmi scăpă din ochi şi o luă la goană pe obrazul meu roşu.

Mi-am şters hotărâtă ochii, alungând şiroaiele de lacrimi care ameninţau sa-mi pogoare violente pe chip, fără să mai permit cuiva să mă intimideze sau să mă facă să mă simt slabă. Mi-am adunat curajul. Mi-am spus că o pot face. Asa cum Rachel a putut să aibă încredere în ideile mele sinucigaşe şi să coboare pe geam, pot şi eu să concep un plan prin care s-o recapăt vie, să-mi cer scuze pentru că am pus-o în pericol şi să-l omor pe nebunul ăla de legat. Aşa cum Rachel nu s-a dat înapoi de la luptă, nici eu n-o s-o fac, ci o să mă răzbun crunt şi o să-l fac pe acest om să regrete minutul în care s-a uitat pe geamul casei noastre. Toată lumea ştie că nimeni nu scapă nepedepsit din mâinile mele. 

Îmi plimbam ochii prin cameră, suspicioasă, dar privirea mea înceţoşată nu-mi permitea să văd mare lucru, ceea ce mă făcea să mă simt dezavantajată. Clipeam continuu, sfredelind dură sufrageria, în încercarea de a-mi limpezi privirea, însă totul era în zadar. Dar ...

Cu toate că nu puteam să văd prea multe, nimic nu m-a împiedicat să văd ceea ce poposea pe podea, aşteptându-mi reacţia, care nu a fost una prea plăcută.

Duşumeaua era scăldată în sânge. Firişoare lungi şi subţiri alunecau fără ţintă peste tot în camera. În acea baltă amenințătoare şi roşie care se extindea periculos în încăpere se odihnea ...

Un picior ...

Cinci unghii ...

Piele ...

Păr ...

O limbă ...

Toate aparţinând lui Rachel.

Lacrimile m-au orbit. Ţipetele m-au înecat. Genunchii mei au făcut contact cu solul. Corpul îmi tremura. Piciorul delicat de balerină al lui Rachel zăcea tăiat în sânge, fără să mai aibă vreodată şansa de a-i susţine greutatea pe vârf, în timp ce ea face magicile ei piruete încărcate cu graţie prin casă. Unghiile ei smulse cu brutalitate stăteau îngrămădite alături, unghii atât de mici şi fragile, lăcuite în roz şi galben, inspirând veselie, serenitate şi bună dispoziţie. Pielea lui Rachel, atât de fină, atât de rece, de unde şi porecla dată de tata: Îngheţată. Părul ei, blond şi pufos, care-i cădea în valuri pe umeri, care dansa atât de frumos în ţopăielile ei sprintene, care stătea atât de bine în codiţele ei lungi, împletite cu măiestrie şi dragoste de mama!

Limba. Limba ei, năclăită în sânge, care nu a avut niciodată ocazia de a aluneca în spatele dinţilor, care nu i s-a plimbat niciodată în gură, în încercarea de a scoate sunete şi cuvinte. Limbă care nu a folosit-o niciodată, care nu a arătat îndurare şi care nu a lăsat-o să-mi spună numele, care a lăsat-o mută, făcându-i viaţa o povară.

Toate stăteau acolo, îmbibate în sânge, râzându-mi în nas, reproșându-mi cât de prost m-am descurcat în încercarea de a fi o soră bună, cât de mult am greşit faţă de Rachel, cât de mult trebuie că mă detestă acum. Toate îmi cauzau lacrimile şi suferinţa, toate îmi sfâşiau inima şi mă rupeau în bucăţi. Dar n-a durat mult până când hotărârea să se trezească în mine şi să îmi caute în buzunar telefonul. Nu ştiam motivul. Până carnd, totul a devenit evident.