Vânătoarea

Capitolul 3

A doua zi, m-am trezit cu teama curgându-mi în vene și cu mintea lovită de coșmaruri negre și păcătoase. Eram înfricoșată întru totul și mai presus de orice, iar gândul că cineva e pe urmele noastre mă ardea în frică și mă biciuia brutal, acompaniat de nevoia nesățioasă de a țipa și de a fugi în lume, pierzându-mă în infinitul existenței.

Șoaptele întunecate nu tac niciodată.

M-am ridicat pe picioarele care refuzau să înainteze și le-am forțat să lupte cu frica, apoi am ieșit afară din cameră, spre Rachel.

Desigur, Rachel. Rachel se bazează pe mine. Sunt vocea și auzul ei și nu pot să fur ceva ce nu e al ei, direct și propriu. Sunt aici pentru ea, trebuie să îmi amintesc asta și faptul că e sora mea mai mică, pe care trebuie s-o protejez cu prețul vieții, pentru care distrug lumea la nevoie și pe care nu o pot abandona nici dacă aș vrea s-o fac. Rachel e motivul pentru care nu pot să fug.

Mergeam încordată spre dormitorul lui Rachel, pe de o parte bucuroasă că ea nu simte amenințarea, pe de altă parte tristă și îngrozită că oricine poate profita de vulnerabilitatea ei. Nu e corect față de ea și mi-aș dori să facem schimb. Dar nu pot. Nu pot să fac nimic ca s-o ajut. Pentru că știu că în spatele zâmbetelor ei senine și a veseliei, se dă zilnic o luptă cruntă cu dezamăgirea și durerea, care o însoțesc dintotdeauna, la fiecare pas. Asta mă omoară - oricât m-aș strădui, nu pot să îi dau nimic mai bun. Ea nu are nevoie de consolări și amăgeli, ci are nevoie de o viață mai bună.

Cu toată melancolia posibilă, am ajuns în fața ușii lui Rachel. Dar dincolo de ea, am putut să disting scâncete și suspine.

Trezită din reverii, am deschis violentă ușa și am căutat-o cu privirea pe Rachel. Era acolo, în pat, stând în capul oaselor și plângea în liniște , doar ea și tristețea.

,,Ce s-a întâmplat, de ce plângi ?'' am întrebat-o eu, dând din mâini.

Rachel doar se uita la mine, cu ochii sticloși și obrajii roșii și umezi. M-am apropiat agitată de ea și m-am așezat în pat.

,,Spune-mi, Rachel, de ce plângi ?'' am insistat eu, lovind aerul cu mâinile. 

Rachel tăcea și nu-mi spunea nimic, iar asta mă îngrijora foarte tare. Am lăsat furia să curgă și am tras pătura de pe ea, doritoare să aflu ceva.

-Ce e, Rachel?! am țipat eu, de data asta verbal.

Tot ce a făcut Rachel a fost să-și întindă brațul spre mine și să continue să verse lacrimi fierbinți. Apoi am fost inundată de șoc, cuprinsă de greață și scuturată de frig, înțelegându-i durerea. 

Pe brațul ei se întindea o tăietură adâncă, ce sângera puternic și care începea de la încheietură și se cresta de-a lungul întregului antebraț, pătându-i hainele și așternuturile cu sânge aprins ca focul. 

Am dat un țipăt strident, din adâncurile reci ale fricii, și i-am luat cu blândețe brațul în mâinile mele. 

-Ce s-a întâmplat? am șoptit eu, disperată.

Sângele șiroia în palmele mele ca un izvor, iar Rachel se chircea de durere și făcea grimase sfâșietoare. Fără să stau pe gânduri , am coborât în fugă scările, am pus mâna pe telefon, mânjită cum eram de sânge, și am sunat după o ambulanță. Între timp, am încercat să opresc sângele lui Rachel, care făcu, în scurt timp, inundații pe podea și în pat, dar în zadar. Tot ce puteam să fac era să sper că ambulanța aia va sosi repede și că sora mea va fi bine ... 

Așa se și întâmplă . Ambulanța sosi în mai puțin de 5 minute, iar medicii intrară val-vârtej în casă, după Rachel, au așezat-o pe o targă și au urcat-o în mașină, cu mine pe urmele lor. I-am privit demoralizată cum se ocupă de rana lui Rachel, cum se agită în jurul ei, dornici să o salveze, cum sângele nu încetează să dea năvală, în timp ce țipam necontenit ,,Ajutați-o!''