Sally - Volumul 1: O nouă viață

Partea întâi - Capitolul 1

— Să fiți atente, bine? New York-ul e un oraș foarte mare. Să nu vorbiți cu străinii și, mai ales, să nu mergeți singure pe stradă noaptea. June vă va aștepta la aeroport. Să nu uitați să mă sunați când ajungeți.

Cred că o ascult pe mama trăncănind de mai bine de o oră. A început acasă, a continuat în mașină, și abia acum, când trebuie să ne urcăm în avion, a terminat. Dar nu pot s-o condamn. Azi e o zi importantă și e normal să aibă emoții. Vrea să pară calmă și să ne transmită încredere, însă îmi dau seama cât este de agitată după cum își răsucește pe degete o șuviță blondă din părul ei lung și drept.

Într-un final ne luăm cu toții în brațe, iar când ne desprindem din îmbrățișare ochii albaștri ai mamei sunt umezi. Mereu a fost o sentimentală, la fel ca sora mea, Bella. Tot ce sper este să nu înceapă să plângă în mijlocul aeroportului.

Privirea verzuie a tatei mă fixează și îmi dau seama că ne gândim la același lucru. Despărțirile emoționante nu sunt punctul nostru forte, dar mândria din ochii lui este tot ce îmi trebuie.

Mama scoate un chițăit și ne mai cuprinde în brațe odată. Tata își pune mâna mare pe umărul ei și spune:

— Helen, or să piardă avionul.

Aceasta oftează adânc și ne dă drumul.

— Știu Rob, dar... Nu ți se pare că au crescut prea repede?

El își trece mâna prin buclele negre, neștiind ce să zică. Niciodată nu s-a priceput la consolare. Sentimentalismele nu prea sunt stilul lui. Cred că are EQ-ul prăjit de tot, dar na, trebuie să semăn și eu cu cineva. Cu toate astea, tatăl meu este o persoană sociabilă și amuzantă, ceea ce nu pot spune și despre mine.

— Mamă, am doar șaisprezece ani. murmur, în speranța că va înceta să mai vorbească de parcă mă mărit mâine.

— Iar eu abia am intrat la liceu. Nu-s așa bătrână. zâmbește Bella, chiar dacă verdele cenușiu al irisurilor ei e tulburat de lacrimi.

Niciodată nu am înțeles cum poate cineva zâmbi și plânge în același timp. Eu una nu am plâns niciodată de fericire. Și nu pentru că nu am fost fericită. Am avut o viață minunată din punctul meu de vedere, dar pur și simplu eu nu prea plâng. Și dacă o fac, e doar de tristețe, însă asta se întâmplă destul de rar. Ultima dată cred că am plâns când aveam doisprezece ani. Știu, pare imposibil, dar când ai o viață atât de liniștită ca a mea, nici nu prea ai motive să plângi. Asta și faptul că, dacă e să mă iau după ce zice Bella, „nu am inimă". A spus că a văzut băieți plângând mai des ca mine. Totuși eu iau asta ca pe un compliment. Sunt de părere că poți realiza mult mai multe dacă nu pui totul la suflet. Și având în vedere planurile mele de viitor, așa-zisa „inimă de piatră" îmi va prinde bine.

Dar sora mea nu plânge acum de fericire; în niciun caz. Zâmbește doar ca să o liniștească pe mama.

Într-un fel mă simt ciudat, stând aici și privindu-le. Se presupune că ar trebui să fac la fel ca ele – să plâng și să-mi iau rămas bun – dar nu pot. Sigur, îmi iubesc părinții și îmi va fi dor de ei, însă nu simt nevoia să exteriorizez asta.

Stau ca o statuie cu mâna pe mânerul trolerului și mă uit în jur. În fața mea, un pic mai încolo de noi, sunt o fată și un băiat care par foarte încântați de ceea ce scrie pe biletele lor. În dreapta, pe un scaun, o bătrână cu ochelari citește o carte în timp ce, din când în când, mai ia o sorbitură din paharul de cafea. Lângă ea, un tânăr cu căciulă trimite mesaje. Când îmi întorc capul spre stânga, văd o femeie care aleargă după un copil mic, iar când îl prinde îl ridică și îl pupă pe obraz, zâmbind.