Sally - Volumul 1: O nouă viață

Capitolul 19: Pădurea (V)

- Diego?

Mă rotesc la stânga, apoi la dreapta - nimic. Să nu-mi spui că și-a dat seama înaintea mea că drumul ăsta e greșit și a decis să mă lase singură în pădure?

Încep să înaintez în habar n-am ce direcție pentru că m-am învârtit atât că m-am dezorientat. Vorbesc singură ca o nebună bântuind pustiul:

- Diego, dacă asta e o glumă proastă... și o să sari dintr-un tufiș să mă sperii, jur c-o să te...

Tocmai am simțit ceva rece, umed și subțire în spatele urechii, alături de zornăitul aproape neidentificabil a ceva ce par a fi niște brățări.

Îmi duc fulgerător brațul stâng la tâmpla de pe partea opusă apucând mâna caldă care-mi strecurase în păr obiectul subțire ce zăbovește acum la urechea mea. Mă întorc într-o fracțiune de secundă spre persoana misterioasă și îi dau un pumn... Sau, încerc, pentru că tocmai s-a ferit la fel de rapid pe cât am lovit eu.

- ... pocnesc. îmi termin propoziția de mai devreme.

Mă holbez la brațul meu drept care încă stă întins, cu pumnul încleștat, la un centimetru distanță de nasul lui Diego. Apoi mă uit la fața lui surprinsă și la mâna mea stângă ce este încleștată în jurul brățărilor lui cu ținte.

Uitându-se la brațul meu, apoi alunecând cu privirea în jos pe el până la fața mea spune:

- Amintește-mi să nu mă mai furișez pe la spatele tău vreodată.

Îmi iau imediat mâinile acasă.

- Ă... Mda... Se numește autoapărare...

Se mai uită dubios la mine câteva secunde apoi zice:

- Hai să găsim drumul bun.

După care afișează un zâmbet triumfător și pornește cu spatele în direcția din care am venit.

Înaintez și eu.

- Ce-a fost aia?

- Ce-a fost ce? ridică el din umeri.

- Zâmbetul ăla.

- Hm...

Mă mai privește puțin, parcă analizându-mă. Văd cum îi fuge privirea la obiectul de la urechea mea.

- Să zicem că... mă pricep la culori.

Apoi își bagă mâinile în buzunarele blugilor și se întoarce cu spatele la mine, înaintând acum cu fața, ca orice om normal.

La culori? M-am oprit în fața unei bălți. Instinctiv m-am uitat în ea. Mă reflect în apă. Se pare că obiectul misterios e o floare albastră. Mi-o iau de la ureche și mă uit la ea. Are codița subțire și udă, iar petalele sunt lungi și subțiri, de un albastru oceanic. Mijlocul e galben și pufos. Ca orice persoană când vede o floare, o miros. Are un parfum subtil, deloc înțepător; îmi place. Puful din mijloc îmi gâdilă nasul. Îndepărtez floricica și o privesc iar. Îmi mut atenția spre apă, la reflexia mea. Mă opresc o secundă. Mă uit la floare, apoi iar la mine, și tot așa de câteva ori... E ca ochii mei...

Îl privesc pe Diego pe sub gene cum merge leneș pe potecă. Rotesc floarea pe degete și zâmbesc puțin. Chiar se pricepe la culori...

*Perspectiva Sharei:

Într-un final am ajuns la lac. Nici urmă de Sally sau Bella. În sfârșit îmi surâde și mie norocul.

- Deci, copii! Liniște vă rog! se aude doamna Barms.

Toate murmurele încetează.

- Mulțumesc. Cum spuneam, am venit aici pentru o activ... Stați. Știe cineva unde sunt Sally și Diego?