Mă tot uit prin jur. Pereții cabinei sunt făcuți din geam, deci oriunde te uiți e ca și cum privești pe fereastră.
Nici unul dintre noi nu zice nimic. Amândoi ne uităm la priveliștea orașului de sus, dar am senzația că, la fel ca mine, și el se uită în gol acum.
Încă privind pe geam, îmi schimb poziția și îmi pun mâna dreaptă pe banchetă apoi tresar brusc. Fără să vreau, mâna mea a atins-o pe a lui. Se întoarce spre mine:
- Ce?
- Ă... nimic. Am crezut doar că... văd un... păianjen. Dap. Un păianjen, unul mare, pe geam, dar era pe afară. Acum nu mai e. mă bâlbâi eu.
- Aha. spune și se întoarce iar spre priveliște.
Nu cred că a înghițit faza cu păianjenul!
Din fericire nu și-a dat seama că ne-am atins mâinile. Dar a fost totuși... ciudat...
*Perspectiva lui Diego:
Nu se poate ca ea chiar să fi crezut că am înghițit faza cu păianjenul!
Din fericire am făcut-o să creadă că nu mi-am dat seama că ni s-au atins mâinile. Totuși a fost cam... ciudat...
*Perspectiva lui Sally:
În fine. Au trecut 10 minute și nici unul din noi nu a mai zis nimic. E o liniște dubioasă.
De ce nu mi-oi fi luat căștile la mine?
Dintr-odată, cabina începe să se clatine.
- Coborâm. spune Diego.
- Aha...
Când ajungem la sol zic:
- În sfârșit! Am crezut că o să rămânem acolo pe veci.
Mă privește întrebător.
- E doar o expresie. continui eu.
- Mă rog. Și acum ce facem?
- Poftim? După chestia asta (arătând spre roată) vreau doar să merg acasă.
- Cred că glumești. Am venit aici să ne simțim bine, așa că o s-o facem... și tu o să faci de voi vrea eu de data asta. Și o să te distrezi. Ai să vezi. spune apoi mă privește iar... în felul ăla - cu care m-am obișnuit deja pentru că o face destul de des.
Totuși nu înțeleg: dacă practic mă obligă să rămân, de ce mai așteaptă să fiu de acord?
Până la urmă inspir, îmi dau ochii peste cap, expir, apoi zic scurt și sec:
- Bine.
- Perfect. Hai. luându-mă de încheietură și trăgându-mă după el, iar.
După un slalom printre oameni, clovni, copii cu acadele uriașe și vânzători ambulanți de baloane, ne oprim. Diego spune:
- Astea sunt mașinuțele bușitoare, dacă vrei să le numești așa. Însă eu zic că aduce cu parcarea.
Are un simț al umorului mai ciudat, dar tot zâmbesc având în vedere că eu nu am deloc.
După 3 ture în care ne-am ciocnit de efectiv toată lumea, coborâm și eu spun:
- Asta îmi va aminti să nu mă urc niciodată într-o mașină cu tine la volan.
El zâmbește și mergem mai departe: roata norocului.
- Tu prima.
- Vai, mersi. dând de roată.
Domnul de după tejghea îmi întinde un yoyo. Diego zâmbește înfrânându-și râsul:
- Cât noroc pe capul tău. apoi dă de roată.
CITEȘTI
Sally - Volumul 1: O nouă viață
Romance„Pentru mine toți acești oameni sunt doar atât - niște oameni. Totuși, sunt figurația din viața mea. Nu îi cunosc și nici nu o voi face, dar tot îmi vor lipsi oarecum, fiindcă sunt oamenii din orașul meu. Sunt figurația mea de când mă știu. Și dacă...
