Sally - Volumul 1: O nouă viață

Capitolul 4

SALLY

Îmi încrucișez brațele la piept și refuz să-l privesc. Scrutez mulțimea în căutarea surorii mele, pentru că nu am de gând să mai schimb vreo vorbă cu băiatul ăsta.

— Îmi spui și mie care-i treaba cu tine? mă întreabă.

— Adică?

De ce nu pot să tac când îmi propun s-o fac?

— De ce ești aici? continuă el.

Se uită la mine, dar eu mă încăpățânez în continuare, atenția mea fiind îndreptată în totalitate asupra ringului de dans.

— De ce suntem toți aici?

— Îmi răspunzi cu o întrebare? îl surprind surâzând.

— Oarecum... Da. surâd și eu.

De ce am făcut asta?

— Deci îți dorești să ajungi cineva. constată.

— Nu asta ne dorim toți? De asta suntem aici, nu?

Dă din cap afirmativ, stând rezemat de perete, la fel ca mine. Nu mai scoate niciun cuvânt timp de câteva minute ceea ce mă face să mă întreb ce s-o petrece în mintea lui.

— Te holbezi cumva la mine? întreabă, fără a se uita în direcția mea.

Îmi ridic sprâncenele. Nu am realizat că făceam asta. Din fericire revin imediat cu picioarele pe pământ și mă întorc la a privi mulțimea.

— Normal. Sau nu ai observat cât de fascinată sunt de șarmul tău inegalabil? îi spun, folosind un ton satiric, apoi îi arunc o privire cu coada ochiului.

El se întoarce cu totul spre mine.

— Eu cred că tu nu ai observat cât de fascinat sunt eu de sarcasmul tău. Și de tine.

Decid să-mi îndrept iarăși atenția asupra lui. Proastă idee. Felul în care se uită în ochii mei îmi dă fiori pe șira spinării și parcă simt cum toată încrederea mea se scurge pe podea.

Notă pentru sine: dacă vrei ca lucrurile să meargă bine nu mai face contact vizual cu ciudatul.

— Vorbesc serios. mai adaugă el, părând că încearcă să-mi pătrundă în suflet cu ochii lui scânteietori.

— OK... Ești ciudat. concluzionez, mutându-mi din nou privirea.

— Nu mai ciudat ca tine. mi-o întoarce.

— Cum spui tu, Dario.

— Diego. mă corectează, puțin iritat.

— În fine. Nici nu știu de ce mai stau pe aici. zic mai mult pentru mine, după care mă desprind de perete și plec.

Mă așez la o masă și îmi pun un pahar cu apă, dar nu apuc să beau mai mult de două guri că cineva se poziționează în lumina mea.

Adevărul e că nici nu vreau să îmi ridic privirea. La ce bun? Știu deja că e el. Tipului i se poate simți parfumul de la o poștă. Ce nu înțeleg eu e de ce se tot ține după mine? Mi se pare că am fost destul de clară de la bun început, dar, aparent, băiatul ăsta și-a propus să mă scoată din minți.

Își drege glasul pentru a-mi atrage atenția.

— Ce? îmi iau într-un final ochii de la pahar.

— Știi, mi-ar plăcea măcar să-mi reții numele.

— Știi, mi-ar plăcea să înțelegi că nu e în interesul meu.

— Păcat. Pentru că mie mi-ar plăcea să dansezi cu mine. spune întinzându-mi mâna. Acum. Pe piesa asta.

Nici nu mi-am dat seama când muzica a devenit lentă – Perfect de la Ed Sheeran. Pe bune?

— Mda... Nu. răspund.

— Deci nu dansezi?

Mă sprijin cu mâinile de masă pentru a mă ridica și a-l privi.

— Nu. spun ferm, după care mă îndepărtez de el.

O caut pe Bella prin mulțime. Vreau să-i spun că plec mai devreme. Chiar acum, mai exact. Tipul ăla a reușit să îmi taie cheful de petrecere și așa infim, iar tot ce îmi doresc în momentul ăsta e să ies mai repede de aici.

Nu apuc să îmi găsesc sora că simt cum cineva mă prinde de încheietură și, după modul în care stomacul mi se urcă în gât, presupun că e el.

Mă trage brusc la pieptul lui și își pune mâna dreaptă pe mijlocul meu, fără să îmi dea timp de reacție. Degetele de la mâna stângă i se împletesc cu ale mele și mă ține strâns ca să-mi dea de înțeles că nu am cum să scap. Își duce buzele aproape de urechea mea și îmi șoptește:

— Acum dansezi?

— Am de ales? întreb sarcastic, pentru că știu că nu am.

— Nu. șoptește iar.

Începem să dansăm. Știe perfect pașii de vals, iar eu mă las condusă. Refuz totuși să mă uit la el, cu toate că îi simt privirea ațintită asupra mea. Aleg să analizez ceilalți oameni în schimb. Toți dansează normal, ca orice grup de tineri la un bal. Prin comparație, dansul nostru pare formal, ceea ce și e, cred. Dar cum altfel să fie un dans între doi străini?

Pe de-o parte, știu că executăm amândoi mișcările perfect și simt că plutim grațios pe ring, dar, pe de altă parte, îmi vine să mă smucesc din strânsoarea lui și să-i dau o palmă numai pentru că a îndrăznit să mă atingă în felul ăsta. Este, până la urmă, un necunoscut și apropierea de el mă face să mă simt incomod. Pentru că, pe bune, e incomod. Băiatul m-a lipit efectiv de pieptul lui, iar melodia grețos de romantică nu ajută.

Simt cum se holbează la creștetul capului meu și nu mai suport – blestemată abilitatea mea de a simți când sunt privită! Decid să îmi ridic capul pentru a-l înfrunta, dar mă blochez la a îi analiza trăsăturile. Are maxilarul bine conturat și buzele îi sunt pline și rozalii. Vreau să îl privesc în ochi, însă ceva mă împiedică. Nu-mi place deloc felul în care se uită la mine.

— Tu chiar nu mă placi? întreabă dintr-odată.

— Nu. răspund indiferentă.

— Nici măcar puțin?

Îmi dau ochii peste cap. Câți ani are? Cinci?

— Nu.

Drept replică își ia palma dreaptă de pe talia mea și-și întinde brațul stâng, fără a-mi da drumul la mână. Corpul meu știe exact ce să facă așa că mă răsucesc de-a lungul brațelor noastre întinse, în așa fel încât ajung cu spatele lipit de pieptul său.

El își pune bărbia pe umărul meu șoptind:

— Dar acum?

— Nu. răspund la fel.

Desprinde îmbrățișarea și, ținându-mi mâna deasupra capului, mă învârte repede. Atât de repede încât, după ce fac pirueta, mă ciocnesc cu putere de pieptul lui. Sau, mai de grabă, sunt trasă cu putere spre el și sfârșesc prin a face ceea ce până acum am evitat: îl privesc în ochi.

Își pune mâinile pe după mijlocul meu și mă strânge ușor. Aproape ni se ating nasurile și-i pot mirosi respirația – e mentolată. Îi simt căldura corpului și mă mir că nu îi aud și inima cum bate la cât de aproape suntem. Ochii lui par că vor să-mi sape în suflet, iar privirea lui m-a înghețat. De asta am tot evitat-o. Știam eu că nu aduce nimic bun!

— Dar acum? întreabă din nou, încet, suflând aer cald pe buzele mele.

Înghit în sec și nu spun nimic, pentru că felul în care se uită la mine nu mă lasă. Ne privim reciproc, intens. Nu pot să spun nimic, nu pot nici să mă mișc. Ne privim fix în ochi, iar el așteaptă un răspuns.