Demonică dar cu suflet bun

Mai rau de atat nu se poate

   In acea zi frumoasa de aprilie soarele era ciudat, la fel si eu, făcusem doar 2 ore la liceu, in fond eram in ultimul an si era aproape vacanta si vineri si oricum eu nu fusesem prea atenta la ore, doar ma uitam pierduta pe geam si am scris cateva chestii ciudate la sfarsitul caietului de engleza.
   Dupa cele 2 ore am plecat spre casa, cand am ajuns mi-am facut rapid ceva de mâncare, am mâncat si am decis sa merg la asociatie.
   Acolo ma simt super, copii sunt minunați iar ceilalti voluntari foarte de treaba. Cat copii mănâncă noi cei mai tineri facem curs de chitara asa ca dupa ce am facut cunostinta cu noii băieti iau chitara si incep sa repet notele. Aici am un prieten de suflet si un fost coleg de liceu(fost pentru ca el a renuntat) cu care ma inteleg foarte bine, el este "profu" care pe moment era dispărut pe undeva. O parte din noi canta la chitară iar unii se ocupă de sport asa ca unul din băieții noi si inca, cativa din cei vechi sunt in curte pregătind terenul pentru meciul de dupa masa. Zdranganind acolo imi suna telefonul:
   -- Da sis!
   -- Unde esti?
   -- La asociatie de ce?
   -- Vino rapid la statie!
   -- Ai nevoie de chei?
   -- Nu mergem acasa.
   -- Dar vorbisem deja, mergem maine!
   -- Nu mergem acum, mama se duce la mărturisit si nu are cine sa stea cu tata!
   -- Frate doar nu sta mai mult de o jumate de ora! Bai mergem maine asa cum ne-am inteles si facem grătarul si sărbătorim, hello maine e ziua mea!
   -- Vino si taci! Lu tata ii e foarte rau! Te astept la statie!
   -- Care statie? Zic înainte sa apuc sa-mi dau seama ca închisese. Fuck! De ce face asa?
   Ma ridic pun chitara la locul ei, ies grăbită si strig la băiatul nou din curte:
   -- Baiatu' zii lu profu ca am plecat! Am o urgenta!
   -- Bine dar puteai sa te duci la baie si aici zice el încercând sa glumească cand eu eram deja in strada.
   La prima statie nu era Julia asa ca ma îndrept spre cealalta dar am intalnit-o pe drum:
   -- E asa grav? Tu nu ai plecat de acasa dimineața? De ce nu ai ramas daca ai vazut ca ii e rau? Am întrebat-o desi ea nu a raspuns, e ciudata.
   -- Julia! Zi-mi ca e bine! Ce naiba, tu plângi? Julia da-ti naibii ochelarii aia jos si zi-mi ce se intampla? Ma rastesc eu la ea.
   -- Ce vrei sa-ti spun ca ii tine lumanarea? Ca e pe moarte si nu se stie daca il prindem viu? Ai vrut sa stii nu? acum taci si grabeste! Urla ea la mine.
   Intr-adevar nu am mai putut sa zic ceva doar m-a bufnit plânsul, nu nu se poate, nu tati, nu regele meu nu, nu eroul meu, nu se poate, nici nu vreau sa aud, nu accept asa ceva.
   Ajunse in statie am luat prima masina de ocazie iar Julia parea liniștită, nu plângea efectiv, bine ea aproape ca nu plânge niciodata dar ii curgea cate o lacrima liniștită. Eu in spate nu ma puteam opri din plâns si desi a incercat sa se ascundă si doar sa soptească am auzit-o cand vorbea la telefon...tot ce am auzit a fost "a murit" si de aici mi-a venit si mai tare sa plâng, ea si-a dat seama si întinzînd mana in spate imi zice:
   -- Angel, fii tare! Si mi-a strâns mana
   -- De ce nu mi-ati spus?
   -- Nu ai vrut sa stii sister!
   I-am strâns atat de tare mana tot drumul încercând sa-mi potolesc plânsul incat cred ca o si durea dar ea era atat de neclintit, atat de puternica!
   Am ajuns in sat si la un moment dat vad masina fratelui cu laita. Am coborât si nu stiam ce sa fac si efectiv m-am aruncat la pământ, am strâns cateva pietre in mâini urlând:
   -- Tatiiiii! De ceee? Nuuuu! Nu vreaauuu!
   -- Hai sister! Am auzit vocea surorii mele care imi mângâia umărul iar eu in momentul ala m-am ridicat brusc fugind spre casa!
   Cand am ajuns deja nu mai trăia, ajunsesem prea tarziu! Nu am vrut sa accept, il vedeam, nemiscat, rece si deja alb dar eu il pupam disperată si il rugam sa se ridice. Era cu capul spre usa, o mana pe piept si cealalta atarnand fara viata înafara patului, un picior drept si unul usor îndoit! E imaginea cea mai sinistra, trista si totusi cea mai speciala pe care o am in minte, e ultima imagine cu el.
   A trecut si ziua mea pe care mi-am petrecut-o in lacrimi, a trecut si înmormântarea, a trecut si doliul, a trecut timpul si e clar pentru mine ca e cel mai nasol eveniment din viata mea si ca mai rau de atat nu se poate.