"Si acela a fost momentul in care am realizat ca noi nu suntem Ahmet si Ema. Noi suntem un intreg, noi nu avem un nume, noi nu avem doua inimi, noi avem doua jumatati care atunci cand se intalnesc se unesc una cu cealalta iar lumea nu mai exista atu...
Intru in casa si tot nu îmi vine sa cred ca este a noastra. Este perfecta! Exact cum mi-am imaginat mereu, o bucătărie de dimensiuni normale , nu uriase ca in Turcia, o sufragerie amenajata intr-un stil mai ciudat dupa placul meu si dormitoarele cu mobila din lemn , simplu si frumos.
Totul pana la camera celui mic. Nu vreau sa stiu ce sex are, cand se va naste atunci voi afla. Camera este , cred, cea mai perfecta.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Am pus doua paturi, cel mic pentru bebe si cel mai mare pentru Mert, are doar 5 luni dar este o minune de copil.
Dar gata cu descrierea. Momentan eu spăl geamurile de la bucătăriei sunt urcata pe blatul bufetului. Daca m-ar vedea Ahmet mi-ar face un scandal de zile mari. Burtica creste si tot creste , fiind deja in luna a 4-a , picioarele mele sunt umflate si ma simt cat un balon, balon cu aer cald.
-Ce....EMA! Aud vocea sotului meu si in momentul ala doar ma întorc cu o fata de genul "nu am facut nimic!" Cu un zâmbet tamp pe fata. -Da iubitul meu sot! Ii spun zambind încordat parca, încercând sa il imbunez dar tot degeaba. Se uita la mine încruntat si mai face un pas in fata.
- Tu esti normală?!
-Gata, gata! Ma dau jos acum.
Spun in timp ce incerc sa ma dau jos de pe scaun dar sotul meu a fost mult mai rapid , luandu-ma in brate ducandu-ma direct pe canapea.
-Dar treaba nu est...
-Ce?
Nu pot sa mai spun nimic caci o durere înfiorătoare imi apasă pe burta. Aceste dureri nu sunt deloc normale, mai ales in luna a sasea! Incep sa ma agit, copilul meu nu se poate naste acum.
-Ahmet! Ma doare tare! Ii spun tinandu-ma de burta incruntandu-ma dar el doar ma ia in brate si ma duce la masina.
Ahmet
O duc pe Ema la masina cat de repede pot si urc la volan, Bica iese la poarta cand ne vede iesind in trombă din curte si pot sa jur ca este foarte speriată. Nu ii voi spune nimic pe moment, nu vreau sa i se faca rau si sa fiu vinovat de un infarct. Sunt atat de înfricosat de ceea ce se poate intampla încât pana si mâinile imi tremura. Ema deja a inceput sa plângă, de durere si de spaimă bănuiesc.
Copilul meu, nu ne părăsi!
Dupa cum bănuiam, Bica deja a inceput sa ma sune, prima data nu i-am raspuns dar insistă prea mult asa ca nu pot sa o las asa. Decid sa ii răspund, intre timp , nascocind o minciuna cat de cat credibilă.
-Alo!Ce se intampla, Ahmet?!
-Nimic bunico, ne-au chemat de la firma sa semn am niste acte in legatura cu...
-Ahmet! Nu iti merge cu mine!
Femeia asta le stie pe toate, e mai ceva ca o vrăjitoare.
-Ema...are contractii.
-Ce?!Venim imediat!
-Bunico! As prefera sa nu stie nimeni, poate este o alarma falsa, te rog!
-Bine...hai, închide.
Alah! Apara-ne!
Ajung intr-un final la spital iar din urma mea ajunge un taxi din care iese bica. O scot pe Ema din masina si intru in spital strigandu-l pe doctorul care se ocupă de sarcina Emei. Mai multe asistente vin catre mine si o asez pe Ema pe un scaun cu rotile, in timp ce doctorul Alexandru iese din cabinet. Ma reped catre el si il prind de guler.
-Daca pateste ceva unul dintre ei, te infund si pe tine, dar si spitalul asta infect.
Acesta face ochii cat cepele si se duce cu viteza catre Ema.
