A trecut o luna de la nunta si tot ce pot sa zic este ca incep sa ma obisnuiesc , ii ignor cat pot de mult pe Hatice si Kemal chiar daca mai exista unele reprosuri sau jigniri. Uneori imi spun ca fiul lor nu se intelege bine cu ei din cauza mea. Este chiar frustrant dar in fiecare seara Ahmet sta cu mine si imi spune exact contrariul....incep sa cred ca...il plac. Dar mai bine nu ii spun nimic, nu vreau sa ma raneasca.
Uneori imi cumpara cadouri si ma scoate in oras , lucru ce ma face sa ma simt mai bine, ranile de la picioare s-au vindecat in doua saptamani deci nu a fost mare lucru, am patit lucruri mult mai grave. Ceea ce ma ingrijoreaza este faptul ca Deniz a intrat in luna a 9-a de sarcina si trebuie sa ne asteptam oricand sa nasca.
Acum sunt in masina cu Ahmet, tocmai ne intoarcem de la o plimbare prin oras, am un presentiment rau, Deniz este singura acasa deoarece Hatice si Kemal sunt la o nunta si vreau sa ajungem cat mai repede acasa, Maria este acasa in Romania , l-am convins pe Ahmet sa o lase sa plece si nu va spune nimic.
Cum masina este parcata ies rapid si intru in curte. Am o stare de agitatie si trebuie sa vad daca este bine. Ahmet este in spatele meu.
Intru in living dar nu este nimeni. Un tipat ma face sa tresalt. Dumnezeule! Ma duc mai mult alergand catre bucatarie si o gasesc pe Deniz pe jos tinandu-se de burta.
-Deniz! Strig si ma duc langa ea.
-Trebuie sa o ducem la spital! Ii spun lui Ahmet.
-Nu....Ema! Nasc acum!
Spune Deniz iar eu nu stiu ce sa fac, am citit foarte multe documentare despre nasteri dar nu stiu daca pot sa fac fata.
Dar nu am de ales...
- Atunci nasti aici.
Spun sec iar Ahmet se uita la mine cu ochii mari.
- La naiba Ahmet! Nu te mai holba si du-o in camera noastra!
Ahmet face cum ii spun si o ia pe Deniz in brate ducand-o in camera.
-Am nevoie de o patura , niste prosoape si ceva care taie.
Dupa ce mi-a adus lucrurile l-am scos afara.
- Deniz , vreau sa impingi cat poti tu de tare.
Nu pot sa cred ca fac asta.
Dupa jumatate de ora in care credeam ca nu va mai putea impinge ,plansetul unui baietel se aude in camera.
De la emotiile pe care le aveam nici nu mi-am dat seama ca nu numai Denis plânge...ci si eu.
Ii dau copilul in brate iar aceasta se uita la el si zâmbește printre lacrimi.
O vad cum se albeste la fata si imi intinde copilul. Ma uit la ea socata....doar nu...
Iau copilul in brate.
- Ai ....grij...grija de el.
Si isi inchide ochii.
Nu!Nuuu! Nu se poate intampla asa ceva!
-Deniz?Deniz!? Nuuu! Deniz! Nu tu! Te rog!
Ma pun in genunchi si incep sa plang sughitand. Refuz sa cred asa ceva.
Usa se deschide, intrand Ahmet impreuna cu doctorul.
Ahmet ma priveste socat iar eu nu mai pot scoate un sunet. Doctorul se duce la Deniz si ii verifica pulsul.
-A murit ,la naiba!A murit! De ce ii mai verificati pulsul! Nu mai are rost!
Tip eu iar Ahmet vine si ma ridica de pe jos strangandu-ma in brate impreuna cu copilul care plangea. Imi strang ochii si imi las capul pe pieptul lui Ahmet. Fata imi este rosie de la plans.
A murit...nu...a murit din cauza mea! Daca stateam acasa...
Imi trag nasul ca ultima nesimtita si ma sterg la ochi cu o mana. Trebuie sa imi revin...
Pentru copil macar, ma uit la el si vad cum plange in continuare, ma despart din imbratisare si pun copilul pe pat invelindu-l cu patura adusa de Ahmet.
Il iau din nou in brate si incep sa il legan. Acesta se opreste din plans si adoarme.
CITEȘTI
In Numele Traditiei
Storie d'amore"Si acela a fost momentul in care am realizat ca noi nu suntem Ahmet si Ema. Noi suntem un intreg, noi nu avem un nume, noi nu avem doua inimi, noi avem doua jumatati care atunci cand se intalnesc se unesc una cu cealalta iar lumea nu mai exista atu...
