"Si acela a fost momentul in care am realizat ca noi nu suntem Ahmet si Ema. Noi suntem un intreg, noi nu avem un nume, noi nu avem doua inimi, noi avem doua jumatati care atunci cand se intalnesc se unesc una cu cealalta iar lumea nu mai exista atu...
"Mama ei de viata prefacuta! Tatal ei de soarta la mezat. Te iubesc in felul unui traznet, te prefer asa cum s-a-ntamplat."
Peste 10 ani Ema
-Stop cardio-respirator! Da-ti-mi pedalele! Sunetul aparatelor se auzea in toata sala, asistentele si rezidentii mai ca se pierd cu firea. Ha! Buna gluma. Nu pe teritoriul meu. Sala mea, jocul meu, regulile mele. Nimeni nu moare in jocul meu. Pana nu mai ramane nimic de facut nimeni nu moare. -Unu, doi, trei, liber! Nimic. -Unu, doi, trei, liber! Privesc catre monitorizator iar linia dreapta incepe a se ridica in sus, sunetul asurzitor oprindu-se. -Lupescu. Inchide-l. Strig catre stagiarul din anul doi indreptandu-ma spre iesire aruncandu-mi manusile cu dezgust in cosul de gunoi.
***
-Am scos tumoarea in proportie de 99% dar inainte sa inchidem operatia fiul dumneavoastra a avut un stop cardio-respirator. Stati linistiti. Si-a revenit iar acum colegii mei au grija de el. Vom vorbi despre tratament in urmatoarele ore pentru a elimina orice risc sau complicatie. Parintii baietelului ma iau in brate brusc dar nu schitez nimic. Prefer sa ma retrag subtil. -Multumim! Multumim mult! -O zi buna.
Ahmet
Cobor din avion. Ma uit in jur si imi vine greu sa cred ca sunt din nou aici. In Romania. Bucuresti ce-i drept dar... In Romania. Ma indrept spre masina, urc in ea si pornesc la drum. La naiba cu ele afaceri, la naiba cu ea viata. In ultimii zece ani nu am facut decat sa respir. Nu vad nimic, nu aud nimic, nu spun nimic decat daca este vorba de afaceri. Sunt distrus, nici macar o clipa nu mi-am putut-o scoate din minte. O iubesc! La naiba sa ma ia! O iubesc dar nu pot sa fiu cu ea. Nu inteleg care imi este rostul pe pamant, nu inteleg de ce naiba mai traiesc, de ce naiba m-a lasat Allah in viata daca sunt ca o umbra pe pamant, iar acum ca sunt inapoi de unde am fugit acum zece ani realizez. Realizez in sfarsit durerea sfasietoare ce imi rupe inima in bucati, ce imi arde sufletul si ma omoara psihic. Durerea provocata chiar de mine. Dar asa era mai bine. Mai bine pentru ea. Conduc cu viteza si cand vreau sa incetinesc observ tirul ce mergea pe banda mea. Inspre mine. Ema. Gandesc eu inainte de impact.
Ema
Sectia de urgente era aproape goala asa ca ma duc la automatul de cafea si imi iau una cand sunetele ce anunta venirea mai multor salvari se aud. -Lupescu, Popovici si Andreas. La salvare. Arunc cafeaua intr-un cos de gunoi, imi pun echipamentul de protectie ce era de culoare galbena, manusile si ies in fata usii din sectia de urgente alaturi de ceilalti. -Popovici, Andreas. Daca va panicati ca data trecuta considerati-va morti. Stiti regula. -Nimeni nu moare pe tura dumneavoastra. -Bravo. Salvarile parcheaza iar usile se deschid. O luam la fuga catre salvari. -Andreas! Cu mine! Popovici, cu Lupescu la salvarea doi! Strig in timp ce merg catre prima salvare. Astept ca paramedicii sa scoata targa din salvare. -Accident de masina. Gen masculin, 31 de ani. Stop respirator, resuscitat 15 minute, lovit grav in zona lombara a capului, tahicardie. Posibila hemoragie in zona abdominala, tare la palpare. Privesc catre pacient si raman socata. Ma blochez doua secunde ce par o vesnicie. Nu. Nu se poate. IMPOSIBIL. -Doctore... -Am inteles. Amm... Da. Sa il ducem inauntru. Cat de socata as fi nu pot sa ma pierd cu firea. Mai ales acum. Nu pe tura mea. Ajungem inauntru intr-un timp foarte scurt si incep prin ai injecta un medicament pentru tahicardie. Inima este primordiala, dupa ce termin ii tai tricoul cu o foarfeca si incep ai palpa abdomenul. Sute de fiori ma trec cand ii ating pielea dar fac tot posibilul sa ii ignor. Nu acum. Nu acum. -De ce ne ocupam acum? Il intreb pe Andreas. -Ori ii facem tomografie craniana, ori o ecografie abdomenului. Este posibil sa aiba hemoragii in ambele locuri. -Alege! -Amm.. Ammm... -TU VREI SA OMORI PACIENTII?! Angela! Programeaza-mi un tomograf de urgenta. Strig catre asistenta ce statea langa mine asteptandu-mi ordinele. -Andreas. Adu ecograful portabil. Mișcă! Ii verific pupilele. Mortii ma-si de treaba! De abia raspunde la stimuli. -ANGELA! Aceasta isi intoarce privirea catre mine speriata. -Il bagam in operatie. Are hemoragie cerebrala. Anunta neurologul. -I-ai facut ecografia? Ma intreaba Maggle ce este medic generalist dar si prietena mea. -Nu. Nu raspunde la stimuli, pupilele sunt dilatate. Mult mai grava este hemoragia cerebrala momentan. -Nu il poti baga in operatie fara sa ii faci tomograf iar pana faci tomograful mai bine rezolvi hemoragia abdominala. -Maggle Imi pare rau dar in momentul asta eu decid. Si consider ca hemoragia cerebrala este primordiala acum, asa ca, te rog frumos sa nu te bagi. -Daca nu il operezi acum asa cum zic eu poate muri oricand! -Si daca nu il operez cum stiu eu poate intra in coma profunda. -Ema... Nu te pot lasa sa faci asta. -IMI FAC TREABA! ASTA E TREABA MEA, MAGGLE! Asa ca te rog frumos sa ma lasi.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Doar Dumnezeu stie cat de nervoasa sunt in momentul asta. Ce cauta el aici!? De ce trebuie ca fix eu sa ii fiu chirurgul? De ce!? De cand m-a parasit mi-am jurat ca nu voi mai fii niciodata atat de toleranta. Oamenii sunt rai. Te distrug. Nimeni nu merita increderea ta. Nimeni nu merita sa renunti la tine pentru binele celuilalt. Nimeni nu merita sacrificiul tau. Te descuri, traiesti, nu? Mori. Am terminat facultatea de chirurgie ca sef de promotie si m-am specializat in cardiologie si oncologie. Mi-am indeplinit visul si asta este tot ce conteaza acum. Mi-am lasat trecutul in spate, durerea, dezamagirea. Nimic din astea nu mai conteaza, acum sunt doar eu. Poate ca am facut toate astea ca sa uit,poate ca am avut nevoie de ceva ca sa uit dar acum a aparut el, trecutul meu. Si sa fiu a naibii dar ma doare. Ma doare a naibii de tare sa stiu ca el este aici, pe punctul de a muri iar eu sunt cea care trebuie sa il salvez. A naibii soarta, a naibii viata de rahat! O explicatie! O explicatie am vrut! M-a lasat cand mi-a fost mai greu si nu am de gand sa il iert. Si nu numai ca am pierdut un copil, l-am pierdut si pe Mert. Ma trezesc la realitate cand intru in sala de operatii. Acum e acum. Sa nu indraznesti sa mori, nenorocitule. -In timp ce tu ii rezolvi hemoragia cerebrala eu ma ocup de cea abdominala. Fac o pauza de o secunda. -Marco. Iti zic de pe acum. Daca il omori te nenorocesc. Marco, neurochirurgul, se uita la mine zambind. Stiu ca este cel mai bun din spital dar nu vreau sa aiba surprize. Desi tot ce simt fata de el este ura, stiind ca poate muri in orice secunda ma omoara. Simt ca nu mai am aer dar imi abtin lacrimile. Oricat de mult l-as putea urâ acum nu as suporta gandul ca este mort. -Stiu, Ema, nu pe tura ta. Si operatia incepe. Am mai avut operatii asemanatoare iar riscurile sunt imense. Doua operatii odata i-ar solicita prea mult corpul, mai ales hemoragiile. Este posibil ca oricand incepand cu prima taietura sa faca un stop cardiac dar este singura optiune. Doamne.. Te rog nu il omorî. -Stop! Striga o voce feminina din spatele meu. Maggle Ce naiba mai vrea si ea acum?! -Nu avem acordul nimanui! Nu ai dreptul sa il operezi fara consimtamantul rudelor, mai ales o astfel de operatie! Am vorbit cu ei acum si nu vor accepta operatia. -Sunt nebuni?! Zice Marco frustrat. Si el dar si eu stiam ce inseamna asta. Daca in secunda asta nu incepeam operatia el va intra in moarte cerebrala. Creierul lui va fi mort iar organele vor ceda treptat din cauza presiunii sangelui ce este in abdomenul vanat deja. -Ba avem. Spun eu pe un ton neutru privind in gol. Cei doi se uita mirati la mine asteptand raspunsul meu. -Sunt sotia lui. Parintii nu pot trece peste decizia mea.
