In Numele Traditiei

Lumină In Abis

Intru in restaurant cu pasi fermi, tocurile astea ma omoara! Sincer... Prefer galosii ce ii port in spital decat niste pantofi eleganti. Ba nu! Prefer spitalul decat viata din afara lui!
Cert este ca acum sunt in cel mai select restaurant din oras, intalnindu-ma cu... Nici nu stiu cum sa ii spun. Sotul meu, fostul meu sot, habar nu am.
-Buna ziua. Bine ati venit.
-Buna ziua. Am o rezervare pe numele lui Ahmet Karakoyunlu.
-Pe aici, Doamna.
Il urmez pe ospatar catre o masa din spatele salii unde il vad pe Ahmet stand la o masa dintr-un separeu.
Acesta se ridica in picioare.
-Buna!
-Buna.
Ma asez la masa intr-un final dar ii evit privirea, de ce? Nu stiu. Probabil ca ma simt prea penibil pentru a avea curajul de a ma uita in ochii lui. Stiu ca se simte vinovat pentru acea.. Crima in masa. Au trecut cateva saptamani bune de cand nu am mers la spital, nici eu, nici Lexie, Marco, Maggle, asistentele si Andreas. Noi am fost cei vanati. Cei care nu au voie sa opereze pana cand nu li se da aprobarea medicului psiholog.
Nu exista minut in care sa ma simt urmarita, nu exista secunda in care sa nu ma simt de parca cineva ar intra pe usile apartamentului, restaurantului, farmaciei sau orice loc in care ma aflu, cu un pistol in mana.
-Cum esti? Ma intreaba Ahmet tintuindu-mi privirea.
-Chiar vrei sa stii? Ma simt oribil, Ahmet. Ma simt urmarita la tot pasul, simt ca in orice moment ar putea intra cineva in restaurant ca sa ne impuste.
-Ema, chiar imi pare rau, din vina mea ti se intampla toate astea, sper ca macar acum intelegi de ce am plecat. Crede-ma ca nu am vrut sa plec, am vrut sa raman, sa fiu alaturi de tine, sa iti alin durerea dar nu am avut de ales.
-Ba ai avut. Ai avut de ales. Puteai lupta pentru noi.
-Ema, eu te iubesc, si datorita iubirii ce ti-o port am plecat, am preferat ca tu sa iti continui viata decat sa stai cu frica ca poti pati ceva. Dar stii ce am realizat? Ca am fost un las ca am plecat fara sa iti spun macar, am fost un las ca am fugit desi a fost pentru binele tau. Imi pare rau, Ema!
Il ascult cu atentie pana la ultimul cuvant, oare el stie ca eu l-am iertat deja? El inca incearca sa ma convinga sa il iert iar asta ma amuza putin desi imi place sa il vad ca isi da silinta, ca ii pasa,si sincera sa fiu, de iertat l-am iertat, dar increderea mea inca trebuie castigata.

Dau sa zic ceva dar privirea imi este captata de un om ce intra in restaurant. Era un cersetor. Hainele ii erau murdare si rupte iar fata lui ce era neingrijita ascundea un chip de adolescent de 17-18 ani. S-a pus la masa din fata noastra, si-a asezat haina pe spatarul scaunului si a adoptat o pozitie timida, incordat vizibil iar mainile lui se presau non stop una de cealalta.
Un chelner se apropie de el si il ridica de la masa.
-Dar vreau sa mananc ceva! De ce ma dati afara? Trebuie sa astept pe cineva!
-Nu cred eu ca iti permiti sa platesti tu pentru mancarea noastra, hai, iesi ca deja se uita lumea urat.
Cat de nesimtit poate fi chelnerul ala incat sa ii spuna asa ceva?! Ahmet se ridica de la masa si se indreapta spre cei doi ca un glonte.
-Isi permite sa plateasca pentru consumatie, stati linistit. Nu cred ca este cazul sa il dati afara.
-Imi pare rau domnule, dar regulile restaurantului interzic...
-Interzic oamenilor sa isi comande ceva de mancare? Baiatul vrea sa manance, care este problema dumneavoastra?
-Ahmet, calmeaza-te.
Ii soptesc prinzandu-l de brat dar degeaba.
-Comanda ce vrei, daca este vreo problema, platesc eu.
Chelnerul aproba din cap frustrat si se intoarce la bar.
-Arogantul... Soptesc.
-Multumesc, chiar nu este nevoie sa imi platiti masa, ma descurc.
-Stai linistit. Platesc eu. Pastreaza-ti banii.
Il bate pe umar si ne intoarcem catre masa.
Ne-am asezat pe scaune dar nu trecusera zece minute ca auzim cum niste furculite se trantesc de podea si un pahar se sparge.
Ma intorc sa vad despre ce este vorba iar baiatul pe care Ahmet l-a ajutat era pe jos avand convulsii.
-Ce... Naiba.
Ma ridic de la masa rapid si ma indrept pre baiat. Il intorc pe o parte si il tin cat pot de strans in timp ce in jurul meu se adunasera majoritatea oamenilor din restaurant.
-La ce naiba va holbati?! Sunati la salvare! Ahmet, vino si tine-l exact asa!
Ahmet face exact cum ii spun in timp ce eu fug catre masa mea pentru a-mi lua din poseta pixul cu lanterna. Trebuie sa ii verific pupilele.
-La naiba cu ele tocuri!
Zic in timp ce le arunc din picioare si ma indrept catre baiat.
-Are o criza de epilepsie de grand mal! Ati sunat la salvare?!
Ma aplec peste el si imi pun urechea pe pieptul lui pentru ai verifica respiratia dupa care ii deschid gura.
-Isi inghite limba. Nu poate respira.
Ma ridic in picioare si fug dupa bar dar chelnerul ma opreste.
-Nu aveti voie aici!
-Si cine ma opreste?! Da-te dracului din calea mea!
Imi continui drumul si iau un pai si o sticla de vodka dar mai am nevoie de un cutit. Ma intorc catre usa bucatariei si intru.
-Nu aveti voie aici! Iesiti afara!
-Stiu si eu ca nu am voie aici dar daca nu era un baiat intr-o criza de epilepsie de grand mal, nu intram aici, asa ca, tanti stie-tot, vreau un cutit ascutit si cat de cat curat.
Femeia ce nu avea peste 50 de ani se intoarce si imi da un cutit de pe o masa iar eu o iau la fuga inapoi catre baiat.
-Puneti-l pe o masa!
Chelnerul si Ahmet il ridica pe baiat si il pun pe masa de langa noi. Stropesc cutitul, paiul si gatul lui cu vodka si ma pregatesc sa tai.
-Tineti-l nemiscat, mai ales capul.
Fac taietura in gat, exact doi milimetri dupa care bag paiul in gaura iar in secunda urmatoare pieptul lui se umple cu aer, ridicandu-se.
Nu stiu daca mai trec zece secunde iar convulsiile se opresc dar el nu se trezeste.
-Ce mama naibi...
Intr-un final aud salvarea ce parca in fata restaurantului iar paramedicii intra inauntru.
-Criza de epilepsie de grand mal, caile respiratorii au fost blocate si i-am improvizat un "tub" respirator, tahicardie, pupile dilatate, momentan este stabil dar are nevoie obligatoriu de un CT. Nu se trezeste si este posibil sa aiba o hemoragie cerebrala.
Paramedicii ma aproba si il pun pe baiat pe targa, pleacand in viteza catre spital.
-Te pricepi.
Imi spune Ahmet, stand in spatele meu privind pe usa din sticla a restaurantului, la fel ca si mine.
-Daca nu ma pricepeam erai mort de mult, si tu, si restul pacientilor mei.
Fac o pauza scurta in timp ce ma intorc cu fata la el.
-Plecam? Nu mai suport locul asta deja.
Acesta incepe a rade.
-Dupa tine.
Imi pun pantofii in picioare si iesim amandoi din restaurant.
-Unde mergem acum? Este de abia ora sapte. Ma intreaba uitandu-se la masinile ce treceau una dupa alta pe drum.
-Stiu eu. Hai cu mine. Ii spun zambind. Dar doar cu o conditie.
Continui eu pe o voce jucausa, intorcandu-ma cu fata la el, corpurile noastre fiind aproape lipite.
-Ia sa vedem, care ar fi aia?
-Mergem cu masina mea, eu conduc.
Acesta isi arcuieste genele si ma priveste zambind.
-Hai s-o vad si pe asta!
-Ce? Nu sunt un sofer rau deloc! Ma subestimezi, domnule Ahmet!
-Bine, te las sa conduci dar doar cu conditia de a nu ne ucide.
Incepem amandoi sa radem indreptandu-ne spre masina mea. Am dat o avere pe ea dar a meritat. Mica mea comoara este un range rover evoque alb cu acoperis negru.
Intram amandoi iar in cateva secunde ajungem pe strazile aglomerate ale bucurestiului.
Dau drumul la muzica la maxim, incepand sa cant dupa piesa sweet but psyco. De fapt numai cantat nu era ceea ce faceam eu, tipat, urlat, par niste sinonime mult mai bune pentru ceea ce faceam eu cu biata piesa in timp ce Ahmet se amuza teribil langa mine.
-Puneti centura, o sa vrei asta.
Ii spun lui Ahmet atunci cand vad ca iesim usor usor din oras iar drumul devine aproape gol.
-Sa traiti, sefa!
Dupa ce il vad cum isi pune centura apas pedala de acceleratie pana jos iar masina o ia la goana pe strada. Ahmet se incordeaza vizibil iar asta ma amuza teribil.
-Ce? T-a mancat pisica limba?
-Esti nebuna, femeie! Incetineste!
-Buna gluma! Lasa frica! Traieste clipa!
Fac o pauza scurta zambind in continuare.
-Tipa cat de tare poti! Descarca-te!
-Ce sa fac?
-Tipaaa!!
Il vad cum se relaxeaza incetul cu incetul.
-La trei! Unu!
-Doi!
-Trei!!!
Si amandoi am inceput sa tipam ca doi nebuni in masina care nu avea mai putin de 160 de kilometri la ora.
Ajungem in mijlocul unei paduri iar, pentru a nu opri masina intr-un mod normal ca sa stric momentul fac un drift, masina ajungand pe cealalta banda, oprindu-se.
-Cum te simti? Il intreb vazand cum respira sacadat privind in fata incordat.
-Incredibil.
Sopteste acesta intorcandu-se cu fata la mine. Il privesc in ochi pret de cateva secunde si simt o electricitate intre noi, ceva ma atragea de el si simteam ca si pe el la fel. In urmatoarea secunda ne-am apropiat brusc unul de celalalt iar buzele noastre s-au lipit brusc, ne sarutam de parca urma sa murim, de parca suntem una si aceeasi persoana, ne-am sarutat cu dor, cu patima, dar mai ales... Cu iubire. Emanam iubirea prin toti porii. La naiba cu ea ratiune! Il vreau!