In Numele Traditiei

Taci, Te Rog!

Stam la masa iar linistea ce este in sufrageria imensa ma omoara. Ori chiar este o tensiune intre noi ori sunt eu prea emotionata.
-Si, Ema, ce fel de doctor esti? Adica, ce studii ai urmat?
Vocea lui Hatice sparge linistea.
-Am terminat facultatea de medicina si m-am specializat in cardiologie si oncologie ca si chirurg. Momentan sunt indrumator.
-Adica indrumator?
Intreaba Kemal luand inca o gura din ceai.
-Adica am o echipa de rezidenti. Acei rezidenti au o echipa de stagiari iar eu trebuie sa ii indrum, sa le dau sarcini, sfaturi.
-Ca un fel de profesor, nu?
-Sa zicem.
Linistea se lasa din nou. O sa o iau razna daca nu plec acum de aici!
-Tatiiii! Esti acasa!
Ma intorc surprinsa si vad un baietel cret, imbracat in pijamale. Avea ochii de un albastru patrunzator iar in mana un ursulet pe care il scapa in momentul in care il vede pe Ahmet. Alearga catre Ahmet iar acesta il ia in brate si il pupa pe obraz.
Mert.
O Doamne!
El este Mert.
-Cine este tanti?
Intreaba micutul din bratele lui Ahmet. De ar stii...
Emotiile isi fac aparitia iar mainile mele incep a tremura. Ma ridic in picioare si ma apropii de cei doi.
-Eu sunt Ema.
-Mert, Ema este..
-O prietena.
Il intrerup pe Ahmet din a-si continua orice afirmatie.
Nu ii poate spune copilului ca sunt mama lui! Ar fi un soc pentru el. Si asa nu sunt chiar... Mama lui,asta l-ar zapaci si mai tare.
-Eu sunt Mert! Spune acesta bucuros iar Ahmet il lasa jos.
-Mert, hai sa papi, avem cereale cu lapte exact cum iti plac tie!
Spune Hatice iar Mert fuge catre masa, asezandu-se pe scaun.
Simt cum raman fara aer iar picioarele mele refuza sa stea in loc si ma indrept catre terasa.
Ahmet ma ajunge din urma si ma strange in brate. Lacrimile nu contenesc sa imi apara pe fata.
-A crescut.
Soptesc printre lacrimi.
-Imi pare rau, Ema. Am fost un imbecil cand am plecat!
-Da, ai fost. Dar.. Ma indepartez de el si imi sterg lacrimile. Ne descurcam noi cumva, nu?
-Cu siguranta. Acum trebuie sa ma pregatesc, trebuie sa ajung la spital la zece si e deja noua jumatate.
-Vrei sa te duc eu?
-Da. Si asa masina mea e la reparat. Ma duc sa imi iau lucrurile.
Drumul a fost unul scurt iar nici unul dintre noi nu a scos un cuvant.
Intru intr-un final in spital si ma schimb repede. Niciodata nu am intarziat si nici nu o voi face, este un principiu pe care il respect si vreau sa fie respectat si de catre rezidentii mei.
O iau la pas prin spital si ma uit in jur. Fiecare colt al spitalului imi aduce aminte de acea seara in care nenorocitul de Devrim a impuscat oamenii din spital.
Ajung intr-un final la intrarea principala unde asistenta de la receptie imi inmaneaza mai multe dosare.
-Astazi aveti de facut controale.
-Iar?! Tot nu mi-a dat aprobarea psihologul? Imi masez tamplele frustrata. Lexie, Marco si ceilalti chirurgi care au fost in acea zi in spital au primit aprobarea?
-Multi au primit, inclusiv cei doi.
-Si eu de ce... In fine, mersi. Ne mai vedem.
Ma indrept catre unul dintre saloane in timp ce ii chem pe Popescu si Andreas, cine stie pe unde umbla cei doi si chiar nu am chef sa primesc vreun comentariu de la director.
-In sfarsit! Daca era vreo urgenta omul era mort pana sa veniti voi doi.
Altadata grabiti-va sau va zbor. Vreau analizele domnului de la 2379, un ecograf la camera 2314 si o proba de urina de la 2378
Cei doi ma privesc ciudat. Ce naiba e cu ei? Ma privesc... Fericiti? Zambesc chiar!
-Alo! Cu cine vorbesc? Ma ascultati macar?!
-Da, doar ca... Ne-a fost dor de dumneavoastra!
-Ce..
Nu apuc sa mai zic ceva ca cei doi ma iau in brate.
-Andreas, Popescu...
-Da.
-Ma imbratisati.
-Da.
-Da-ti-va jos de pe mine pana nu va dau cap in cap!
Cei doi se indeparteaza brusc si o iau la fuga pe hol, probabil pentru a face ce le-am zis. Nebuni! Parca nu ma suportau, acum imi sar in brate?
Intru in cabinetul psihologului si trantesc dosarul cu pacienti pe masa.
-Pot sa inteleg si eu de ce le-ai dat aprobarea tuturor si mie nu?
-Ia un loc.
-Nu. Eu sunt mult mai bine decat toti! Nu eu am fost cea impuscata!
-Nu. Nu ai fost impuscata. Dar fiecare reactioneaza diferit in astfel de situatii. Sindromul posttraumatic este diferit in functie de fiecare. Iar dumneavoastra, doamna Ema Karakoyunlu nu sunteti bine.
-Da! Nu sunt bine, dar asta nu are nici o legatura cu faptul ca pot sau nu opera! Sunt chirurg, la naiba, asta este viata mea!
-Imi poti spune ce s-a intamplat in sala de operatii, in timp ce il operai pe Marco, sau pe Ahmet.
-Ce sa se intample? Spun cu vocea tremurandu-mi. Am facut ce fac de obicei. Adica sa operez.
-Îhm..
-Ai de gand sa imi dai aprobarea? Am o operatie importanta programata saptamana asta.
Ii spun obosita de incercarile disperate de al face sa inteleaga ca sunt bine.
-Nu. Te astept maine.
-Ce?! Inspir si expir in incercarea de a ma calma.
-Bine. Cum zici tu.
Zic nervoasa, luandu-mi dosarul de pe birou, iesind din camera, trantind usa.
-La naiba!
Injur mergand pe hol catre cantina. Am nevoie de o cafea!
Ma asez la masa cu cafeaua in mana.
-Buna.
Spun sec verificandu-mi telefonul.
Ahmet: Vrei sa vin sa te iau cand iesi de la lucru?
Ema: Nu, ies tarziu, si asa imi aduc masina in cateva ore la spital.
-Ema, esti bine?
-Ha? Da, sunt bine.
-Te intrebam din cauza... Acelei zile.
-Te rog, Lexie. Nu imi adu aminte. Ce a fost a fost. Acum... Imi explica si mie cineva ce e cu Andreas si Popescu? M-au luat in brate astazi si aveau priviri.. Ciudate.
Marco si Lexie incep a rade.
-Pai, cat ai fost libera, indrumatoarea lor a fost Miles.
Mia Miles este cea mai draguta si simpatica doctorita din spital dar sincer, nu o suportam, cu alte cuvinte, este opusul meu.
-Si? Nu s-au bucurat ca au scapat de mine? Am lipsit doua zile, ce putea fi atat de rau?
-S-au obisnuit cu tine. Ea... Era prea draguta... Enervant de draguta! Doamne, Ema, ma bucur ca te-ai intors, daca mai stateam prea mult langa fiinta aia jur ca bagam un bisturiu in ea!
Toti de la masa incepem a rade cu exceptia lui Maggle care se uita concentrata la mancare.
-Maggle? Esti bine?
O intreb dar ea ridica capul zambind trist.
-Hm? Da, sunt ok.
-Sigur? Nu pari..
-Sunt bine, da?!
Si se ridica de la masa nervoasa, indreptandu-se spre iesirea din cantina. Ma uit intrebatoare la ceilalti iar Lexie isi lasa furculita jos si se scarpina incruntata pe frunte.
-Adica nu stii?
-Ce sa stiu? Lexie, spune-mi odata!
-Era insarcinata..
-Ce?!
Spunem la unison eu si Marco.
-Lasa-ti-ma sa termin! Era insarcinata dar a avut un avort spontan in timpul atatcului.
Nu mai pot scoate un cuvant, stiu ce simte, stiu prin ce trece dar lucrul care ma omoara este faptul ca numai din vina mea s-a intamplat asta, numai din vina mea atatea asistente si doctori au murit, numai din vina mea ea si multi altii sufera acum. Staaaaai! Marco, inainte de operatie mi-a spus sa ii spun lui Maggle ca o iubeste. Oare... Il privesc pe marco iar acesta se joaca nervos cu un servetel.
-Marco?
-Hm.
-Putem vorbi... In privat?
Acesta se ridica de la masa si ne indreptam catre iesirea din spital.
-Inainte sa ma intrebi ceva, da, este o sansa ca acel copil sa fi fost al meu.
-Trebuie sa mergi si sa vorbesti cu ea, in momentul asta trebuie sa fie distrusa iar faptul ca...
Pagerul incepe a-mi vibra pentru o urgenta o iau la fuga catre urgente.
-Scuze, continuam altadata.
Ca de obicei, imi iau costumul de protectie, la fel ca si Andreas, Popovici si Maggle.
-Ce avem?
Il intreb pe paramedic care incepe sa imi insiruie starea pacientei ce, se pare ca a avut un accident de masina impreuna cu copilul.
-Am nevoie de sange, grupa 0!
Strig catre rezidenti. Ma uit la Maggle care se uita blocata la fetita de pe targa si nu face nimic. Fug catre fetita si incep sa pun presiune pe rana de la picior pentru a opri sangerarea si ii pun un tub toracic pentru a scoate lichidul ce s-a format in jurul plamanilor.
-Maggle! Daca in secunda asta nu te trezesti chem pe altcineva! Probleme personale le lasi acasa iar aici te concentrezi pe pacienti!
Un sentiment de vinovatie ma cuprinde, nu trebuia sa fiu asa dura cu ea dar nu aveam de ales, eram intr-o situatie care necesita gandirea limpede si viteza iar ea nu era deloc concentrata.
Maggle se trezeste, parca, la viata si imi ia locul, apasand pe rana si dand indicatii rezidentilor ei.
Dupa ce chem alt chirurg pentru a o opera pe femeie ies pe hol cautand-o din priviri pe bruneta. Nu o vad nicaieri asa ca intru in baie unde o gasesc pe Maggle privindu-se in oglinda plangand.
-Maggle, ce naiba era cu tine?! Fetita aia putea muri iar tu stateai si te uitai la ea! Iti inteleg problemele dar esti chirurg, Maggle, astfel de greseli nu se fac! Ce faceai daca murea? Trebuia macar sa anunti ca nu esti in stare sa mergi la urgente azi, iti lua locul Marco sau oricine altcineva!
Aceasta incepe a plange mai tare, lasandu-se in jos, pe podea.
Ma aplec catre ea si o iau in brate.
-Imi pare rau. Stiu cum este..
-Ba nu! Nu stii! Tu nu ai fost niciodata mama! Nu ai sa intelegi cum este sa iti pierzi copilul fara ca macar sa apuci sa ii auzi bataile inimii!
Inima mi se opreste pret de o clipa in momentul in care amintirile dau navala in mintea mea. De ai stii, Maggle...
-Ba stiu, stiu cum este. Soptesc mai mult pentru mine continuand sa o mangai pe par, tinand-o in brate,fara ca aceasta sa auda.
-Maggle, trebuie sa iti revii, nu poti renunta la cariera ta! Esti un doctor minunat, pacientii te adora, asistentele te iubesc! Nu te poti pierde cu totul doar pentru atat.
-Nu! Tu chiar nu intelegi! Nu stii ce durere simt acum! Mi-am pierdut o bucatica din suflet, Ema!
-Maggle. Si eu am pierdut o sarcina si crede-ma, a fost mult mai dureros de cat iti poti imagina. Mi-am pierdut copilul, sotul si fiul adoptat din cauza aceleiasi persoane dar uite-ma! Am trecut peste si la fel poti si tu! Acum haide, pacientii au nevoie de noi.
Ii spun in timp ce ma ridic, ajutand-o si pe ea sa re ridice.
Iesim din baie dupa ce Maggle se spala pe fata si ne indreptam catre saloane.
-Era copilul lui Marco?
Aceasta isi ridica privirea catre mine.
-Da.