In Numele Traditiei

In Sfarsit Fericire!

Flashback/Ahmet
-Alo, buna ziua, sunteti sotul Emei Karakoyunlu?
-Buna ziua... Da.
-Sotia dumneavoastra este internata la spitalul *** datorita unei explozii a unui autob...
-Este bine?.... Tr.. Taieste?
O intreb cu vocea gatuita alergand catre masina din cladirea imensa a firmei.
-Traieste dar mai multe detalii le ve-ti primi de la doctorul ei. Mainile imi tremura pe cheile masinii si cu greu reusesc sa pornesc masina.
Tot ce imi mai amintesc este ca fugeam disperat prin spital uitandu-ma la numarul saloanelor.
2213 2214 2215.. Inima imi bate atat de tare incat simt cum vrea sa iasa din piept, de ce mereu trebuie sa se intample asa? Cand suntem mai fericiti, cand in sfarsit trecem peste, cand ne este mai bine, cand viata ne surade si noua, se intampla ceva ce ne da cu totul peste cap. Sunt satul sa sufar, sunt satul sa o vad pe Ema cum sufera, sunt satul pana peste cap de aceste suferinte pe care numai noi le avem. Mi-am dorit fericire. Atat. Nici mai mult, nici mai putin dar la cate lucruri ni se intampla, fericirea mi se pare doar un mit.
-Ahmet! Banuiesc ca o cauti pe Ema...
O femeie imbracata cu uniforma spitalului exact ca cea a Emei ma trezeste din gandurile in care m-am afundat. Ma uit intrebator la femeia ce sta in fata mea ce se uita tinta la mine.
-Ah.. Scuze, eu sunt Maggle.
-Incantat.. Amm.. Unde este salonul Emei?
-Pe aici, imi spune ea intorcandu-se, mergand tot inainte, Astazi a explodat o cisterna si am avut mai multe salvari la urgente dar la un moment dat a venit un autobuz plin de copii care a intrat in stalpul din fata spitalului care a luat foc.. Ema s-a dus la autobuz sa numere copii care ieseau pentru a verifica daca sunt toti iar dupa ce au iesit toti.. Nu s-a indepartat mult ca a explodat.
-Si cum este acum? Este bine?
-Momentan este stabila dar..
-Dar ce, Maggle?! Imi pierd rabdarea deja!
-E.. Este in coma.
Ochii vor sa tradeze lacrimile ce vor sa iasa in momentul in care mintea mea a perceput ultimul cuvant. Coma. -Uite, aici este salonul ei.
-Multumesc.
Intru in salon si o vad intinsa pe pat, conectata la aparatele ce scoteau un sunet pe care il cunosteam mai bine decat oricine, din nou, acele aparate ce aratau bataile inimii femeii pe care o iubesc bipuiau din secunda in secunda. M-am saturat de tot! Avea ochii inchisi iar pe obrazul drept o zgarietura ce parea destul de mare deoarece era acoperita cu un bandaj. Capul ii era infasurat cu o banda de pansament iar cateva zgarieturi mai mici erau pe fata ei.
-Iubito...
Soptesc asezandu-ma pe scaunul de langa pat, luandu-i mana in mana mea.
-De data asta nu te voi mai parasi, iti jur! Dar te rog, te rog din tot sufletul, nu ma parasi tu pe mine...
Lacrimile imi curg una dupa alta pe fata. O priveam de parca ea era universul meu. Si chiar este. Ea este singurul motiv pentru care traiesc!
Ies nervos din salon si imi sterg lacrimile. O iau la fuga pe scari, iesind din cladirea pe care o urasc cel mai mult. Spitalul. Si culmea! Persoana care a suferit la fel, ba chiar mai mult decat mine iubeste acest loc si ar sta aici zile intregi sa lucreze daca ar putea.
Urc in masina si pornesc in viteza. Nu mai suport nici o secunda orasul asta, aglomeratia, oamenii dar mai ales, spitalul. Se presupune ca Allah sau Dumnezeu, sau cine ne-a creat pe noi ne iubeste, dar de ce trebuie sa suferim atat de mult in acest loc ingrozitor ce se numeste pamant? Care e planul? Care e ideea?! De ce ne-a mai trimis El aici daca ne iubeste asa de mult?! Ca sa suferim, sa ne chinuim pentru a fi fericiti ca intr-un final sa murim?
Cobor din masina pe pajistea imensa ce se intinde sub ochii mei.
-De ce ne chinui in halul asta, Doamne?! Care e planul tau?!
Strig uitandu-ma la cer de parca as fi fost un nebun ce vorbeste singur.
-Fa ce vrei! Dar te rog, TE ROG! Nu mi-o lua pe Ema, nu iti cer nimic altceva! Nu vezi ca orice ai face noi tot impreuna ajungem?! E destul Doamne, destul..
Peste cateva saptamani
Intru in salonul mult prea cunoscut si asez trandafirii rosii langa patul Emei unde erau o gramada de baloane, flori, cosuri cu mancare si diferite plusuri.
-Hei, iubito.
Spun asezandu-ma pe scaun, luandu-i mana intr-a mea.
In schimb nu primesc nimic. Nici un raspuns. La fel ca datile trecute. Tot in acelasi stadiu este, tot in coma,tot inutil ma simt.
-Mi-e dor de tine, iubito.. Tuturor ne este dor de tine, mamei mele, tatalui meu, colegilor tai..
Usa se deschide, de dupa ea intrand tata, in urma lui fiind mama.
-La fel?
Aprob din cap iar ei ma privesc indurerati. Acestia se aseaza pe fotoliile de langa geam.
-Mert tot intreaba de ea, ii este dor.
Zambesc trist uitandu-ma la ea. Atat de frumoasa!
Imi las capul in jos si inchid ochii. Momentele petrecute alaturi de ea imi trec prin minte ca un fulger, nunta, noaptea in care am devenit aceeasi persoana, pofta ei nebuna dupa tocinei, copilul, momentul in care ne-am mutat in romania, noaptea in care i s-a stricat masina, sunt atat de multe momente fericite petrecute alaturi de ea! Simt cum mana imi este stransa usor si imi ridic privirea socat.
-Ema? Iubito?!
Ochii i se deschid usor dupa care urmeaza un zambet ce imi face inima sa tresalte de bucurie. Fara sa imi dau seama, alunec de pe scaun sub privirile amuzate ale parintilor mei, ma ridic la fel de socat in picioare si ma apropii in viteza de ea.
-Iubito?! Aa.. Ce... Aa
Ma intorc dezorientat prin camera si deschid usa pentru a chema un doctor.
-Maggle, Lexie, cineva!
Cele doua se intorc cu fata la mine si se apropie de camera alergand.
-Ce? S-a intamplat ceva?!
-Nu, adica da, adica..
Cele doua o privesc pe Ema si se apropie de ea verificandu-i pupilele.
-E bine?
-Eu zic ca sunt bine. Spune Ema ragusita.
-Allah ne-a ascultat rugaciunile! Spune mama zambind, cu ochii inlacrimati.