Psihologul

☆Capitolul 20☆

Intru în salonul mamei şi mă aşez îm genunchi lângă patul ei.
O iau de mănă şi încep să plâng din nou. Defapt nu m-am oprit deloc din plâns tot timpul ăsta.

Îi sărut măna şi mă aşez cu capul pe pieptul ei.

- Mamă, te rog să lupți pentru mine , pentru noi două. Te rog să te trezeşti.
Tu eşgu singura persoană pe care o mai am pe lume şi nu vreau să te pierd şi pe tine. Iartă-mă pentru toate momentele când ne-am certat, când nu te ascultam şi pentru tot ce am făcut şi te-am supărat. Promit ca o să fiu cea mai bună fiică, doar trezeşte-te mamă! Nu vreau să te pierd şi pe tine ca pe tata. Nu vreau să fiu o nenorocită de orfană. Vreau o viață normală alături de familia mea. Îmi pare rau că nu am fost cu tine în momentele grele, dar mai ales în momentul ăla nenorocit când a avut loc accidentul. Mai bine eram eu în locul tău. Te iubesc, jur! Trezeşte-te!
Te rog...

Sute de lacrimi cad unele după altele şi nu mă pot oprii sub nicio formă. Atenția îmi este captată de nişte aparate care bipăie fară oprire.

- Mamă? Te rog nu mă părăsi!
Bipăitul aparatelor nu se opreşte, iar eu încep să plâng şi mai tare.
În salon intră doctorul de mai devreme însoțit de două asistente şi un alt doctor.

- Domnişoară, vă rog să ieşiți din salon!

- Dar.. este mama mea.. spun cu o voce stinsă

- Dacă vrei să o ajutăm ieşi!

Îl ascult pe doctor şi ies din salon şi ma aşez pe un scaun plângând în continuare.

După 10 minute în care au resuscitat-o pe mama, iar eu am plâns continuu, doctorul de mai devreme iese din salon.

- Cum este? spun tristă

- Domnişoarelor, îmi pare foarte rău, dar nu am mai putut face nimic. Mama voastră nu a supraviețuit. Condoleanțe!

Rămân şocată şi dau din nou drumul lacrimilor.

- Nuu nu nu nu. Nu se poate aşa ceva! țip cât mă țin plămânii

Am pierdut tot ce mai aveam pe lume. Am pierdut ființa care mi-a dat viață, care s-a bucurat alături de mine în fiecarr moment frumos, care a plâns odată cu mine când îmi era greu, când era acolo atunci când aveam nevoie de o îmbrățişare.
Tata a luat-o prea devreme acolo sus cu el. Vă rog, luați-mă şi pe mine cu voi! Nu mă lăsați singură aici! spun plângând

Mă uit la Laura care plânge şi ea odată cu mine.

Oficial sunt orfană.....
După mult timp în care tot cea am făcut a fost să stau pe un scaun şi să plâng, am ales să merg acasă şi să mă închid în camera mea.

După 2 ore:
Stau în pat şi plâng. Plâng pentru că am pierdut tot pe lumea asta. Părinții mei m-au lăsat singură aici şi nu e bine deloc. Vreau să fiu din nou lângă ei.
Mă ridic din pat şi merg în baie. Iau o lamă şi mă aşez jos, apoi încep să fac nişte crestături pe mâna mea stângă. Deja nu mai simt durerea şi simt că încep să amețesc considerabil din cauza sângelui pierdut.

Trei bubuituri se aud în uşă, însă nu le dau importanță.
După câteva secunde se aud din nou acele bubuituri şi mă panichez puțin.

- Lasă-mă, Laura! spun plângând

- Carla, deschide imediat uşa! spune o voce cunoscută şi rămân uimită

Harry? Ce caută el aici? De unde ştia unde stau?
Decid să nu răspund şi doar să stau lipita de perete.

- Dacă nu  deschizi uşa o să o sparg. spune de această dată aproape țipând

Mă ridic cu greu şi descui uşa, apoi el intră imediat în baie.
Imediat ce mă vede plină de sânge mă  îmbrățişează, apoi caută ceva  într-un sertar.

- Ce a fost în capul tău? De ce te-ai tăiat?

- Am cedat...

- Ce vrei să spui? spune trist

- Am vrut doar să merg acolo lângă ei...să fim din nou o familie fericită. Atât am vrut..

- Nu vreau să te mai gândeşti la aşa ceva, bine? Mama ta ar fi vrut să treci peste, nu să te sinucizi.

Vine lângă mine cu nişte bandaje şi îmi bandajează rănile, nu înainte de a le curăța, apoi se uită în ochii mei şi se apropie încet de mine.

-  Harry? spun evitând sărutul ştiind că el are o soție şi nu ar fi fost bine ce puteam să facem

- Ce e?

- De ce ai venit aici?

- Am aflat de mama ta şi am zis să vin să te ajut... să fiu lângă tine.  spune trist

- Şi de unde ştiai unde locuiesc? întreb puțin confuză

- Păi scria destul de clar în fişa ta...şi pe lângă asta o cunosc pe mama ta, adică mamele noastre erau prietene

- Mulțumesc că ai venit! spun îmbrățişându-l

- Nu mai plânge, bine? spune ştergându-mi o lacrimă cu degetul său

- O să încerc.

- Acum încearcă să dormi, bine? spune zâmbind şi ducându-mă în pat

- Bine.

Se apropie de mine din ce în ce mai mult şi mă sărută foarte delicat.
Mă priveşte în ochi, iar eu fac acelaşi lucru şi îi zâmbesc.

- Noapte bună, iubito! spune aplicându-mi un pupic pe frunte. Ai grijă de tine!

- Noapte bună, Harry! spun şi îl urmăresc cum părăseşte camera

------
După 2 zile:

După înmormântarea mamei mele am decis să îi respect decizia şi să merg  de câte ori este nevoie la psiholog.

Mă îmbrac într-o pereche de blugi albi şi un tricou de aceeaşi culoare.Părul îl las liber pe spate, apoi îmi iau telefonul şi teneşii, apoi părăsesc casa şi mă îndrept spre cabinetul psihologului.

Ajung în stație şi aştept autobuzul dr mai bine de 10 minute.
Într-un final ajunge si urc imediat. Tot drumul m-am gândit la ce naiba o să fac eu acum că nu mai am pe nimeni ...
Ajung înainte să îmi dau seama şi cobor din autobuz.

____________
HEII! Sper să vă placă acest capitol.
Vă mulțumesc foarte multt că îmi citiți cartea şi că am ajuns  395 în Fanfiction. Înseamnă enorm pentru mine.
Vă iubeeesc❤❤❤❤