Vol. I : Kidnapped

Capitolul 38

Ambra's P.O.V

- Sunt iubitul tău.

Îl privesc surprinsă, dar totodată și confuză, simțindu-mă puțin ciudat. Am un iubit? Eu, Ambra Evans am un iubit? Cum e posibil? Nu-mi aduc aminte de el, nu-mi pare deloc cunoscut și nu-mi amintesc să fi avut vreun iubit în toată viața mea. E oare posibil să fie iubitul meu? Dacă e, de ce nu-mi aduc aminte de el? Îmi aduc aminte de familia mea și restul, de ce nu mi-aș aduce aminte de iubitul meu? Poate suntem de prea puțin timp împreună? Nu știu, iar acest lucru mă stresează. Mintea mea se află într-o ceață totală. Cred că o să-i pun câteva întrebări, poate așa îmi voi recăpăta memoria.

- Iubito, ești bine? Harry își așază mâna peste a mea, masând-o ușor.

- Da. Răspund ușor nesigură, privindu-l.

Privirea mea rămâne fixată pe chipul lui. Trebuie să recunosc, are niște trăsături foarte frumoase. Ochii verzi ca două smaralde, buzele pline și trandafirii, părul dat ușor pe spate, cum ai putea să treci cu vederea un așa bărbat? Să nu mai spunem de aspectul fizic, care este extrem de plăcut. Am putut observa pe brațele lui niște tatuaje. Oare mai are și altele? Mă întreb oare ce semnificație au acestea. Poate aparțin de trecutul lui, cine știe?

- La ce te gândești? Vocea lui Harry mă scoate din gândurile mele.

- La familia mea. Îl mint, iar el aprobă din cap. Harry, îmi poți spune mai multe despre noi?

- Ce anume vrei să știi? Înghite în sec, fața lui fiind ușor panicată. Panicat? De ce?

- Nu știu, lucruri esențiale. De cât timp suntem împreună?

- De un an și jumătate. A zâmbit larg, parcă simțindu-se mândru de răspunsul lui.

Mă încrunt involuntar, procesând cuvintele lui. Am o relație de un an și jumătate cu Harry, iar eu nu-mi aduc aminte nimic. Nici măcar nu știu cum ne-am cunoscut, cum a fost la prima noastră întâlnire, când și unde a avut loc primul meu sărut. De ce nu-mi aduc aminte aceste detalii? Îmi aduc aminte de perioada copilăriei, de familie, de prieteni, de faptul că trebuie să termin liceul, dar nu-mi amintesc de el. Cum e posibil?

- Cum ne-am cunoscut? Îl întreb, în ideea de a colecta cât mai multe informații despre o parte din trecutul meu.

- E o poveste cam lungă. Se întinde lângă mine, punându-și o mână în jurul taliei mele. Frecventai o anumită cafenea, la fel ca și mine. Te-am observat din prima zi, în care am pășit în acea cafenea. Erai la o masă cu prietena, râzând în urma unei glume spuse de prietena ta. Adoram să te privesc, mai ales când erai singură. Nu îndrăzneam să vorbesc cu tine, deoarece îmi era teamă că o să mă consideri un ciudat. Așa că am continuat să te privesc din umbră, fără să-ți adresez vreun cuvânt. Devenise un obicei pentru mine să merg la cafenea, doar pentru a te vedea. Totul a început într-o seară , Afară ploua cu găleata, iar vântul bătea cu putere, bineînțeles, tunetele și fulgerele erau prezente și ele. Din cauza ploii, ai fost nevoită să aștepți două ore pentru ca unul dintre părinții tăi să vină să te ia cu mașina. Te-ai așezat la o masă, ai scos o carte și ai început să citești. În tot acest timp, eu te priveam de la altă masă. Într-un final mi-am făcut curaj și m-am băgat în vorbă cu tine. M-ai privit puțin ciudat la început, dar am continuat să-ți vorbesc, în speranța că te voi face să vorbești. Târziu mi-am dat seama că ești o fire mai timidă și nu vorbești cu oricine. Începusem să regret pasul făcut, apoi am observat ce carte citeai. Am început să-ți vorbesc despre carte, reușind să-ți stârnesc interesul. Mi-ai spus că este cartea ta preferată, iar eu am spus același lucru. M-ai privit mirată, semn că reușisem să te impresionez sau cel puțin așa credeam eu. Cele două ore  au fost deajuns să ne cunoaștem, cât de cât. Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul, iar tu a trebuit să pleci. Te-ai ridicat de la masă, purtând  un zâmbet pe buze. Înainte să pleci te-am întrebat dacă o să ne mai vedem.  Rostește visător, sărutându-mi mâna fin.