Vol. I : Kidnapped

Capitolul 46

Harry's P.O.V

Parchez mașina în fața cabanei, sperând că voi afla ceva. Ploaia nu s-a oprit nici o secundă, de parcă cerul ar plânge, odată cu mine, de dorul ei. Am adormit cu gândul la ea, iar dimineață mă așteptam să o văd lângă mine, dar patul era gol. M-am simțit trist și pustiu, parcă lipsea o parte din mine. Simpla ei prezență îmi întregea sufletul. De când m-a părăsit, nu mă mai simt eu, nu mai înțeleg ce se întâmplă cu viața mea, nu încetez să sper, dar mai ales nu voi înceta să tot umblu, ca un vânător ce întinde capcane, în inima pustiului, în speranța că va prinde ceva, ce-l va ajuta să-și potolească foamea. În cazul meu, foamea și setea de iubire. Îmi e teamă, că nu o să-i mai văd ochișorii.

Trag aer în piept și cobor din mașină. Alerg prin ploaie până la ușa masivă din lemn și bat ușor. Îmi îndes mâinile în buzunare, mutându-mi greutatea de pe un picior pe altul. Arunc o privire în spatele meu, iar scârțâitul unei uși mă face să mă întorc.

- Harry! Ce surpriză! Intră, te rog. Mă invită înăuntru, deschizând ușa larg.

- Mulțumesc Bernard! Pătrund în casă, căldura lovindu-se îndată de chipul meu.

- Dorești un ceai cald? Închide ușa, întorcându-și atenția către mine.

- Nu, mulțumesc. Nu vreau să te rețin mult timp. Îi spun, plimbându-mi privirea prin încăpere.

- S-a întâmplat ceva? Mă întreabă pe un ton nedumerit.

- Iubita mea a dispărut. Răspund oftând. De două zile nu știu nimic de ea. Este posibil să se fi rătăcit prin pădure sau poate ceva mai grav.

- Înțeleg. Dă din cap, frecându-și bărbia cu palma. Mi-o poți descrie, te rog?

- Înaltă, cu bucle șatene de lungime medie, ochi căprui, buze trandafirii. Nu știu cu ce era îmbrăcată, însă îți pot spune, că purta un lănțișor în formă de inimă cu o piatră albastră în mijloc.

- Numele ei este Ambra, cumva? Întreabă, ridicând din sprâncene.

- Da. Ai văzut-o? Agitația se putea simți în glasul meu.

- Am găsit-o, acum două zile, într-o vale. Era rănită și înghețată, abia dacă mai respira. Rostește, iar mie mi se pune un nod în gât.

- E aici? Spun gâtuit, inima bătându-mi cu putere în piept.

- A fost. Răspunsul lui vine ca o lovitură. Stai puțin, o să o chem pe Debra, ea îți poate spune mai multe.

- Bine. Aprob din cap, absent.

Îmi trec mâinile prin păr, trăgând ușor de el. Mă plimb dintr-o parte în alta a camerei, repetându-mi cât de prost am fost. Comportamentul, stările mele necontrolate, cuvintele dure, au făcut-o să fugă de mine. Eu sunt responsabil, pentru tot ce i se întâmplă ei acum. Dacă nu m-aș fi comportat ca un maniac, nemernic ce sunt, nu ar fi fugit de mine. De ce nu puteam să mă comport ca un om normal, nu ca un nebun? Nu, eu a trebuit să o răpesc, să o îngenunchez de frică și să o oblig să stea cu mine. Ce om normal ar face așa ceva? Doamne, ce face iubirea din oameni?
Mă întreb unde e, micuța mea. Oare e speriată? Plânge? Poate cineva îi face rău în acest moment, iar eu nu pot să fac nimic.

- Harry, o să faci o gaură în podea. Calmează-te. Îi aud glasul doamnei Martin și mă opresc într-un loc.

- Bună seara, doamnă Martin! O salut politicos, deși simțeam că o să explodez de nerăbdare.

- Bună, dragule. Răspunde pe un ton blând. Bernard mi-a spus că Ambra este iubita ta. E adevărat?

- Da. Răspund grăbit.