Vol. I : Kidnapped

Capitolul 53

Ambra's P.O.V

Harry oprește mașina în fața casei, determinându-mă să răsuflu ușurată. N-am făcut accident și sunt întreagă, mulțumesc lui Dumnezeu. Tot drumul am stat cu frica în sân, iar la fiecare mișcare bruscă a mașinii inima aproape îmi sărea din piept, comportamentul meu stârnind amuzamentul lui Harry. Acum că ne-am întors, mă simt dezamăgită, mai mult debusolată, deoarece mi-ar fi plăcut să rămân în oraș, departe de toate. Când privesc această casă, mai multe amintiri îngrozitoare mi se revarsă în minte. Totul este proaspăt în memoria mea, nu pot trece sau uita ce s-a întâmplat, îmi este greu. Trebuie să recunosc, astăzi, pentru prima dată de când sunt aici, m-am simțit liberă. Mi-am lăsat frământările și gândurile deoparte pentru moment, încercând să mă bucur de ziua mea. Chiar dacă familia mea nu era prezentă, fizic, sunt mereu prezenți în suflet. La fiecare pas, ei sunt alături de mine, încurajându-mă să fiu puternică și să nu renunț. Cred că cel mai important lucru, pe care l-am învățat de la părinții mei, este să nu renunț la fericirea mea în favoarea altora. Nu-i poți mulțumi pe toți, oricât de mult ți-ai dori acest lucru. Încercând să-i faci pe restul fericiți, să-i mulțumești, ajungi să uiți de tine. Tu le oferi fericire, iar ei îți oferă durere. E drept? Nici pe departe. Nu ești dator să plătești cu nefericirea ta fericirea celorlalți. Dorește-ți și fii perseverent în "arta de a fi fericit" și nu renunța la acest obiectiv, orice s-ar întâmpla.

Suspin încet și încerc să-mi alung gândurile într-un alt colțișor al minții.
Îmi îndrept spatele și ies din mașină, înainte ca Harry să-mi deschidă. În urma gestului meu spontan, primesc o față bosumflată din partea lui Harry. Îmi dau ochii peste cap, dar regret imediat, observând privirea lui. Se apropie de mine, iar eu fac doi pași înapoi. Zâmbetul său îmi transmite un fior scurt în tot corpul. Mai fac doi pași în spate, strângând pătura în jurul meu. Ajuns în fața mea, se apleacă brusc și mă prinde de genunchi, făcându-mă să-mi pierd echilibrul. Am sfârșit pe umărul lui, atârnată cu capul în jos. În secunda următoare, mâna mi s-a dus la spate, pentru a verifica dacă nu cumva fusta mi s-a ridicat. Norocul meu era că pătura trecea de coapse în jos, astfel că nu se vedea nimic indecent.

- Lasă-mă jos! I-am cerut cât mai dur, ținându-mi palma pe spatele lui pentru a nu cădea.

- Ce ți-am spus eu despre datul ochilor peste cap? Mă întreabă, deplasându-se alene către casă.

- Din obișnuință. Îi replic pe un ton ușor acid, încercând să mă scot. Până la urmă, ce problemă ai tu cu gestul meu? Nu ești nevoit să mă privești.

- Este un gest lipit de bun simț, să-ți dai ochii peste cap, atunci când vorbești sau ai contact vizual cu o persoană. Își strânge brațul în jurul coapselor mele, oprindu-se pentru un moment.

- Bine, am înțeles. Acum, mă poți lăsa jos? Îl întreb, folosind un ton cât mai calm și încercând să-mi ascund frustrarea din voce.

- Nu. Răspunde simplu, iar eu oftez lung.

Am auzit cheia, rotindu-se în ușă, apoi ușa s-a deschis. Am intrat în casă, Harry încă ținându-mă pe umărului lui. Întunericul domina întreaga casă, asta până când Harry a apăsat pe întrerupător. Încăperea s-a luminat instantaneu, mirosul specific al casei învăluindu-mi simțurile. Părul îmi atârna pe față și simțeam o anumită presiune în jurul capului. Aveam impresia că o să amețesc. Înainte să-i pot spune să mă lase jos, deja mă așezase pe propriile picioare. Am fost nevoită să-mi pun mâinile pe antebrațele lui, pentru a-mi recăpăta echilibrul. Mi-am închis ochii, încercând să alung amețeala.

- Ești bine? Mă întreabă precaut, mâinile lui așezându-se pe șoldurile mele.

- Puțin amețită. Rostesc, trecându-mi vârful limbii peste buze. Îmi deschid ochii, întâlnindu-i expresia îngrijorată.