Vol. I : Kidnapped

Capitolul 40

Ambra's P.O.V

Îmi rezem capul de perete, simțindu-mi tâmplele pulsând de durere. La scurt timp, mai multe amintiri s-au înșiruit în fața ochilor mei. Erau amintiri cu familia mea și Kate. Prima mea zi la liceu, petrecerea surpriză de ziua mea, excursia la munte, jocurile în familie și asta nu era tot. Îmi aduc aminte "întâlnirile"cu Harry, considerate o coincidență la început, răpirea, comportamentul lui dur, "tratamentele" aplicate, săruturile forțate, absolut tot. Îmi acopăr chipul cu palmele, dând drumul unui plâns sfâșietor. Am fost marioneta lui, iar el a fost păpușarul. Îmi amintesc și acum, când mergeam împreună cu părinții la teatrul de păpuși și mereu îi întrebam, dacă acele păpuși sunt reale sau sunt lăsate libere, să facă ce vor ele, fără a le impune cineva ce să facă? Să fie lăsate măcar pentru puțin timp, poate s-au săturat să fie manevrate. Abia acum am realizat un lucru foarte important, o marionetă nu este niciodată liberă. O marionetă se simte liberă, doar atunci când păpuşarul o manevrează. Firele ei reprezintă libertatea, dar nu și în cazul meu. Pentru mine acele fire reprezintă un chin, o durere ce mă secătuiește de putere. Mă simt sugrumată de acele fire, mă lasă fără vlagă. Dar cui îi pasă? Cu siguranță, lui nu. Lui îi place acest joc murdar, pentru că așa își poate arăta supremația. El face regulile aici, iar eu trebuie să mă supun. Nu mi se pare deloc corect.

- Ambra? Mâna lui îmi prinde blând încheietura.

- Lasă-mă, te rog. Îi cer, luptându-mă cu lacrimile, care nu încetau să-mi păteze obrajii. Plângeam atât de tare, încât mă înecam în propriile sughițuri și suspine.

- Nu pot. Rostește pe un ton îndurerat și plin de regret.

- Tu mi-ai făcut asta. Tu mi-ai provocat accidentul, mi-am pierdut memoria din cauza ta. Îl acuz, vocea mea fiind stinsă.

- Îmi pare rău! Îmi pare extrem de rău! Nu am vrut să te rănesc. Vorbește cu disperare, simțindu-i tristețea în glas.

- Mereu o faci. Suspin cu fața îngropată în mâini.

Mi-a înlăturat palmele de pe chip, dar ochii mei erau închiși. Buzele lui s-au lipit de încheieturile mele, gest ce m-a determinat să suspin. Îi simțeam corpul la doar câțiva centimetri de al meu. Deși stăteam pe podea, iar spatele meu era lipit de perete, asta nu l-a oprit pe Harry să se apropie de mine. Nu am îndrăznit să-mi deschid ochii, deoarece nu voiam să-l privesc, cel puțin nu acum. Simțeam nevoia să mă descarc, să elimin toată durerea, atât cea fizică cât și cea sufletească. Nu mă simt bine, am obosit.

- Deschide ochișorii, îngeraș. Îmi șterge chipul plin de lacrimi amare.

Dezaprob din cap, ferindu-mă de atingerea lui. Îmi prinde mâinile și mi le sărută din când în când, simțind cum o lacrimă îi cade pe mâna mea. Își trece o mână, disperat, prin părul meu, apropiindu-și chipul de gâtul meu. Mâna lui dreaptă se strecoară în spatele meu, urcând la ceafă. Îmi trage corpul mai aproape de el, dar mă împotrivesc și rămân lipită de perete. Își afundă chipul în scobitura gâtului meu, respirația lui caldă și accelerată, făcându-mă să-mi strâng pumnii în palme.

- Te rog, vorbește cu mine. Mă roagă, ridicându-și cu greu capul, pentru a-mi întâlni privirea, dar ochii mei au rămas în aceeași poziție.

- Gata Harry. Deschid ochii, suspinând lung. Gata cu jocurile. Sunt sătulă de jocurile tale și de comportamentul tău. Pentru o secundă ești drăguț, apoi te transformi într-o brută. Am încetat de mult să te mai înțeleg. Înțeleg faptul că, trecutul tău nu este unul roz și nu te mândrești cu el, dar nu înțeleg de unde vine acest comportament. Deși lacrimile îmi blurau privirea, îi puteam destinge chipul umbrit de durere. Ochii lui erau plini de lacrimi și își strângea pumnul pentru a nu le da drumul.