Dramione:Lumea uitării

Capitolul 18

-Harry,Hermione,ați întârziat la ora de farmece,să nu se mai întâmple!
-Ne scuzați!....
-Unde e Draco,Harry,întreabă în șoaptă Hermione.
-Nu e aici!
Ora a decurs într-o nerăbdare totală a celor doi în așteptarea lui Draco,Ron era mai în față,încerca să fie ca înainte,încerca să-și schimbe sentimentele pentru Hermione, deci nici pentru el ora nu a decurs în liniște.
-Unde crezi că o fi???
-Hai în camera la Slytherin,nu-mi pasă ce zic ,vreau cartea și gata!
-Hai!
Hotărâți și neauzind vorbele viperinilor s-au dus în camera lor de zi.
-Hei,scuze,dar l-ați văzut pe Draco?
-Eu nu,Hermione, dar du-te acolo,pe dreapta,e camera lui,cred că e acolo.
-Hai ,Harry.
Căutarea obsesivă a cărții i-a mâncat o oră...în care ar fi avut de dat multe explicații...Ceva îl ardea pe gât,picături de sudoare începuseră să-l inunde,se panicase,unde dispăruse cartea??După ce că nu era foarte panicat îi vede și pe cei doi de care încerca să fugă.
-Unde e cartea,Malfoy??!
-NU MAI E!!BINE??!NU ȘTIU CE S-A ÎNTÂMPLAT,A ...DISPĂRUT...
-Ai citit-o?Ce tot întreb...ai citit tot!
-Da...știu că am citit că dispare după ce o citești ,dar poate dispare aici,unde dispare??
-Nu știu,acum e pierdută definitiv!Viața mea e terminată ...m-ai distrus-o Malfoy, de două ori,de fapt ,e vina mea,eu ți-am făcut vraja,știți ce,nu am nimic de pierdut.
Țipând și cu lacrimi fierbinți pe față ,își scoate rapid bagheta,Draco își atinge pielea de mâna ei tremurândă,Harry e prea șocat...Ținând strâns mâna ei cu bagheta în a lui strigă:
-Uite,nu știu cine ești cu adevărat ,dar....Nu face asta!Te rog!Îmi pare rău!
-Lasă-mă,vreau să mă duc acolo!
-Hermione....,abia putând să-i spună numele printre lacrimi,Harry continuă să o oprească.Nu!!
Și-a retras mâna cu o forță nervoasă,a vrut să strige vraja,a vrut să se tranforme în cenușă sau în prizonieră într-o lume inexistentă,Harry plângea,o implora,totul s-a desfășurat într-o secundă,Draco o privea...fix în acei ochi ciocolatii plini de o fâșie de lacrimi care așteptau să cadă,simțise ceva când a privit-o,simțise că o cunoaște,că o crede,și-a dus mâinile fine pe fața ei roșie ,și-a lipit buzele rapid de-ale ei creând o conexiune atât de puternică între ei,acea flacără abia aprinsă în adâncul său umpluse toată profunzimea sufletului său,i-a încălzit întreaga ființă,a simțit ce mai simțise,lumina flăcării și căldura ei au atins și memoria lui care s-a topit pe loc în prezența acestei magii numită iubire...
Cu fața șocată,o dorință arzătoare a primirii altui sărut...abia retrăgându-și buzele moi din sărutul acela fierbinte,a rostit ....a rostit cheia ....a zis OBLIVIATE...
-HERMIONE,nuuu,te....te iubesc!
Prea târziu căci ea dispăruse...nu știau dacă era cenușă sau dacă era în Dimensiunea fantomă...Uneori e prea târziu pentru fericire...chiar și în cazul lui Draco,un băiat trist care chiar merita puțină fericire și a lui Hermione, o mică vrăjitoare care a trecut prin prea multe ,a salvat întreaga generație de vrăjitori și tot nu are parte de fericire...sau are ,de prea puțină.Fericirea este ca o adiere rece într-o zi de vară,îți învăluie ființa făcându-te să crezi că așa va fi mereu,apoi,se retrage brusc lăsându-te să te topești într-o lume din care credeai că ai scăpat...