Într-o zi vom fi împreună ( În curs de corectare)

capitolul 37 * vizita morții*

***O iubire care nu suportă confruntarea cu realitatea nu-i iubire. Dar în acest caz, neputința de a iubi este privilegiul inimilor nobile. - Albert Camus****

Ilinca:

- Cum e posibil așa ceva? amândoi încremenise când m-au văzut la ușă.
- Nu pot să cred ceea ce am auzit....
- Îți pot explica inima mea, Cosmin se apropie de mine.
- Cum poți trăi cu conștiința împăcată când ai distrus o familie Bogdan?
- Ilinca asculta-ma te rog.
- Cosmin mergem? îl iau de braț ignorând tot ce spunea Bogdan, ieșim din birou fără să mai privesc înapoi.
În mașină nici unul dintre noi nu a scos nici un cuvânt, pe Cosmin îl simțeam foarte tensionat, îl vedeam cum strânge volanul, el mă privea cu coada ochiului și totuși nici unul nu a avut curaj să deschidă gura.
Odată ajunși acasă Ioana stătea în salon citea iar micul Ioan își făcea somnicul în pătuțul lui.
- Gata? v-ați întors?
- Bună Ioana da gata.
- Totul e în regulă? Ce s-a întâmplat ? Nu arătați chiar ok.
- Suntem ok Ioana nu îți fă griji.
- Ilinca sunt în biroul meu, am de verificat ceva, o seara bună Ioana.
- Multumesc la fel și vouă.
- Cosmin.....,te aștept în dormitor, îl privesc cum intră în birou și închide ușa în urma lui fără să mai spună nimic, îl simțeam trist și distant.
- Eu plec Ilinca, vorbim mâine, ok?
- Îți mulțumesc pentru că ai avut grijă de pitic.
Ne îmbrățișam și pleacă, urc în camera lui Ioan îl sărut și îl învelesc cu păturica lui, dormea atât de liniștit , apoi mă îndrept spre camera noastra,bmă așez pe pat și mă pregătesc să îmi dau jos rochia dar un zgomot de la parter mă sperie.
- Cosmin.....
Alerg ca nebuna pe scări și mă îndrept spre birou, Cosmin era întins pe podea împreună cu o parte din lucrurile lui de pe birou.
- Cosmin, Dumnezeule Cosmin mă auzi? Nu mai glumi, nu sunt supărată pe tine, te rog reacționează , strig la el în timp ce îl zgâlțâi.
Pun repede mâna pe telefon și sun la salvare.
- Am nevoie urgent de o ambulanță, soțul meu a leșinat, nu știu ce s-a întâmplat, nu eram în cameră, vă rog grăbiți-va.
Următorul pe care îl apelez e Adi.
- Adi unde ești?
- În 2 minute ajung la tine, ce s-a întâmplat?
- Vino repede, Cosmin e leșinat pe podea, am sunat după o ambulanță.
Încep să plâng și îl așez cu capul în poala mea, îl mângâi părul și fața.
- Te rog Cosmin, gata cu joaca.
- Ilinca, unde ești? îl aud pe Adi că țipă disperat prin casă.
- În birou.
- Doamne Ilinca ce s-a întâmplat?
- Nu stiu, nu reacționează, nu știu ce are, îmi șterg lacrimile de pe obraji că să fac loc la altele.
- Au venit cei de la ambulanță, hai să le facem loc.
Îl priveam cum stătea nemișcat, pulsul era foarte slab și citesc pe chipul medicului cuvântul îngrijorare.
După ce îl urca pe targă urc cu ei în salvare, îl țin de mână și plâng necontrolat tot drumul până la spital, odată ajunși Vlad era deja la poarta ne aștepta împreună cu o echipa de medici, în nebunia creată nu mi-au dat voie să intru cu ei în camera de primiri urgențe și m-au lăsat la ușă.
Priveam în jurul meu cum oameni necunoscuți mă priveau cu milă, mă compătimeau, îmi duc mâna la piept și simt cum o durere sufletească mă apasă, mă îndrept spre recepție și îi cer voie asistentei să pot folosi telefonul pentru a o anunța pe Livia, știam că în seara asta era acasă la familia Dumitrescu.
- Livia, sunt la spital nu știu ce a pățit Cosmin, l-am găsit pe jos în birou, vino te rog cât mai repede. Da suntem la spitalul județean.
Încep să plâng și mă așez pe o bancă, simțeam că mă părăseau toate puterile, Cosmin trebuia să fie bine, nu puteam înțelege ce s-a întâmplat niciodată nu s-a plâns de nimic, nu l-am văzut luând pastile niciodată, o singura dată din cauza oboselii s-a dezechilibrat.
- Ilinca, ce s-a întâmplat? Unde e Cosmin?
Ridic privirea și o văd pe Livia care vine spre mine alergând, era plânsă și disperată, în spatele ei Bogdan și soții Dumitrescu vizibil speriați.
- Nu știu Livia, îi prind mâinile și încep să plâng din nou, am ajuns acasă el s-a retras în birou și eu am urcat la etaj, mi-a spus că avea ceva de rezolvat am auzit deodată o bubuitură și când am ajuns în birou el era pe jos inconștient.
- Doamne ai grija de băiatul meu, e mult prea devreme, își ridică privirea spre tavan și începe să plângă în hohote.
- Despre ce vorbești Livia, probabil de la prea mult stres a avut o cădere de calciu,îi spun Liviei pentru că nu înțelegeam despre ce vorbea ea.
Îl vedem pe Vlad care apare pe hol cu o față tristă și așteaptă să ne liniștim pentru a putea vorbi.
- Cosmin a fost mutat la etaj, e la terapie intensivă.
- Ce căuta acolo Vlad, ce are?
- Inima lui e foarte obosită.
- Inima lui? El nu a avut niciodată probleme cu inima, îi spun foarte sigură.
- Ba da Ilinca, băiatul meu avea probleme cu inima, lua medicamente.
- Voi glumiți, niciodată nu l-am văzut luând nimic, vă înșelați.
- Medicamentele le ținea în birou în seif nu a vrut niciodată să afli că e bolnav.
Simțeam că îmi cedează picioarele nu știam ce să mai cred, se ascunse de mine ,de ce? Bogdan era în spatele meu ne privea și nu spunea nimic.
- Puteți urca la etajul 1 vă conduc la camera lui.
Urcăm cu liftul la etajul terapiei intensive și un fior îmi străbate corpul, mă sprijin cu mâna de perete pentru a-mi controla bătăile inimii și îl urmăresc pe Vlad cu privirea.
- Așteptați un pic să intru eu și apoi veți intra pe rând da?
Aprob din cap și mă așez pe scaunul din fața ușii, încep să plâng și mama lui Bogdan îmi pune o mâna pe umăr .
- Și dumneavoastră a-ți știut că e bolnav? îmi ridic ochii plânși spre femeia din fața ei și văd că aprobă fără a scoate nici un cuvânt.
- Livia poți să intri prima, te rog să nu îl soliciți prea mult, e mult prea slăbit, îl văd pe Vlad care iese trist și după ce o poftește înăuntru pe Livia se așează pe vine în fața mea.
- Suntem alături de tine Ilinca, trebuie să fii tare.
- Tare? De ce Vlad ce se întâmplă? Tu ai știut că este bolnav și mie nu mi-ai spus?
- Scuza-ma dar sunt doctor și nu am voie să divulg anumite informații.
- Ilinca, Cosmin vrea să te vadă ,îmi spune Livia plânsă și resemnată.
Mă ridic de pe scaun și cu pași grăbiți intru în salon, imaginea din fața mea mă paralizează, Cosmin era dezbrăcat de costumul lui și îmbrăcat într-o cămașă de spital, înconjurat de o grămadă de apărare care monitorizau, și pe fața avea o mască de oxigen, mă apropii de pat plângând și îl apuc de mână, deschide ochii și văd durerea.
- De ce nu mi-ai spus Cosmin că ai probleme cu inima?
- Nu voiam să îți faci griji, Ioan ce face?
- Nu știu trebuie să mergem acasă pentru a afla, îi mângâi fața lipsită de culoare, părul care mereu era aranjat acum era dezordonat.
- Cosmin trebuie să îți mărturisesc ceva, Ioan este fiul lui Bogdan.
- Știu
- Știi?
- Da am investigat și am aflat.
- De când ?
- Dinainte de nuntă, dar nu contează asta, contează că dragostea voastră încă nu a murit, o puteți salva.
- Nu mai vorbi prostii tu ești soțul meu.
- Și vreau să îți mulțumesc că mi-ai oferit onoarea de a fi soțul și tatăl lui Ioan.
- Nu te-am meritat nici o clipă să ști nu am fost o soție bună, îmi șterg lacrimile care nu se mai opresc și mă așez pe pat lângă el.
- Ba da inima mea, ai fost cea mai buna soție, ești cea mai bună mamă, te-am văzut că ai încercat să mă iubești, trupul îl puteai păcăli, dar inima nu.
- Cosmin.....
- Te iubesc Ilinca, îmi spune și apoi sunetul aparatelor arată că ceva nu e în regulă mă panichez și ies pe hol strigând.
- Vlad, ajutor nu știu ce se întâmplă, mă dau afară din salon și o echipa de medici și asistente intra apoi grăbiți.
Mă plimb pe hol fără nici o direcție mă așez pe scaun și încep din nou să plâng, Livia era și ea în fața mea și mă privea sfârșită de puteri.
Ușa salonului se deschide și iese Vlad.
- Îmi pare rău, își lăsă capul în pământ.
- De ce îți pare rău Vlad? mă îndrept spre el.
- Cosmin tocmai ne-a părăsit, Livia începe să plângă iar eu simt în piept aceeași durere pe care am avut-o atunci când am fost anunțată de moartea familiei mele.
- Vlad în momentul ăsta te duci înapoi în salon dai drumul la toate aparatele performante, îți pui în aplicare toate cunoștințele și îl readuci printre noi că altfel îți jur că nu îți mai dau voie niciodată să-l vezi pe Ioan.
- Ilinca nu mai este nimic de făcut , văd o asistenta cu o seringa pregătită se apropie de mine.
- Nu eu am nevoie de ajutor ci Cosmin acum intra repede și fa-l bine că trebuie să mergem acasă, se v-a trezi Ioan în curând și îl va striga.
- Ilinca a murit, îmi cuprinde umerii încercând să mă liniștească.
- Nuuuuuuuu, încep să plâng în hohote, nu poate fi adevărat, Cosmin nu mă poți părăsi și tu nu, iar ne-ai lăsat singuri, îmi cedează pe picioarele și mă întind pe podea odată cu durerea mea.
Bogdan se repede și mă ridică, mă îmbrățișează atât de puternic încât am senzația că din două trupuri vom deveni unul, sunt mult prea obosită de durere pentru a mai protesta.
Mă desprind din brațele lui pentru a o îmbrățișa pe Livia, plângem în hohote și îl strigam pe Dumnezeu să facă o minune și să-l readucă la viață.
Ea acceptă calmantul de la asistenta și o las pe scaunul de lângă ușa salonului unde era trupul fără viață a lui Cosmin.
Mă rezem de perete și mă preling ,când încep să tremur de frig îmi dau seama că sunt îmbrăcată încă cu rochia neagră de la eveniment,simt că pe umeri îmi este așezat ceva,închid ochii și adulmec mirosul,era sacoul lui Bogdan, el a fost în permanență în spatele meu gata să mă prindă și să mă îmbrățișeze.
Văd doi asistenți că se apropie de noi cu o targă, Vlad aleargă la vederea lor în direcția noastră și aud când îi spune lui Bogdan să mă ducă de aici pentru că urmează să îl scoată pe Cosmin pentru a fi dus la morgă, mă întorc spre ei și mă privesc speriați conștienți că am auzit cele discutate.
- Pe Cosmin îl iau acasă ai înțeles Vlad? el nu are ce căuta la morgă, mă reped la Vlad și îl apuc de gulerul halatului alb.
- Ilinca te rog acceptă un calmant, îmi spune trist Bogdan.
- De ce? vreți să mă drogați ca pe Livia? arăt spre Livia care stătea pe scaun cu capul pe umărul Gabrielei destul de calmă.
- Comin.....nu...... stați unde îl duceți? , țip și încerc să mă agăț de targă atunci când îl scot băgat într-un sac negru, stați unde îl duceți?Cosmin Ioan te așteaptă acasă. cad în genunchi răgușită de la atâta plâns și țipăt iar cei doi își continuau drumul fără a da importanță dureri mele, simt brațele puternice din nou a lui Bogdan și apoi se lasă întunericul.

**Dacă v-a plăcut nu uitați să votați,este foarte simplu apăsați pe steluța din partea stânga în josul paginii și gata! Vezi ce simplu e? Vă pup***