A fi sau a nu fi Munteanu?

25. Pusnica

Trecuse deja o saptamana de cand aflasem adevarul si inca ma cuprindea panica de fiecare daca cand ma intersectam cu Cristi prin casa. Nu iesisem decat de doua ori in scurte plimbari cu Dinah, insa de cele mai multe ori il trimiteam pe Vlad. Ma gandeam foarte serios sa ma intorc la Bucuresti, insa nu gasisem un motiv suficient de plauzibil pentru care as renunta atat de repede la vara perfecta. Reuseam sa fiu destul de naturala fara prezenta lui Cristi prin apropiere, pe care il evitam oricum. Dar si el ma evita pe mine, deci nu era foarte dificil.

Era seara cand stateam pe balcon cu o doza de suc in mana si admiram cerul instelat. Eram singura acasa. Baietii erau la Dennis sa joace nu stiu ce joc, iar adultii la Brasov. In acea dimineata plecasera la o reuniune cu colegii de liceu, sau cam asa ceva. Nici macar cainii nu erau acasa. Baietii ii luasera sa se joace in curtea spatioasa a casei lui Dennis.

Linistea mi-a fost intrerupta de telefon care imi suna de zor in buzunar.

Sara.

I-am raspuns cu un "Alo!" fara chef, stiind motivul pentru care ma sunase.

-Imi deschizi usa, te rog? a chicotit ea aproape in soapta.

-Ce?

-Sunt la tine la usa. Ai de gand sa ma tii pe hol si sa vorbim la telefon toata noaptea?

Chiar asa era. Am deschis usa complet sceptica si fata machiata prea intunecat pentru gustul meu m-a intampinat relaxata. Am invitat-o inauntru cu miscari robotice, insa nu m-a asteptat sa ma dezmeticesc. A inchis usa in urma ei si m-a tras de incheietura dupa ea pana in sufragerie.

-Ai de gand sa te transformi intr-o planta cu radacini? a inceput sa ma mustre ca pe un copil mic. Stai intre peretii astia de secole! O sa incepi sa duhnesti a compost! Cristi nu o sa inceapa sa se simta prost doar pentru ca iti distrugi tu vara si clar nu o sa te mai reintregesti.

-Sara...eu nu pot, m-am balbait.

-Nici eu sa stau sa te vad in halul asta! Misca-te si fa un dus sau te spal eu ca pe un copil in vana! Mergem in oras.

-Ce facem? Sara, e trecut de 23:00 si nu am chef sa ies din casa.

-Parintii tai sunt departe, nu ai ora de ajuns acasa.

-Sara, nu intelegi.

Chiar nu intelegea. Nu voiam sa ies din casa pentru ca... Bine, adevarul e ca habar nu am de ce nu voiam sa ies. Era mult mai comor sa stau in casa unde nu trebuia sa dau explicatii si nu imi punea nimeni niciun fel de intrebare. Acum ca privesc in perspectiva, realizez ca niste straini nu aveau de unde sa stie ce mi se intamplase, dar...

-Ell, mergem, ne plimbam, bem un suc si apoi te aduc inapoi in casa. Nu te va manca nimeni, promit.

-Cine te-a invatat sa faci glume? Daca nu vrei sa intelegi, du-te singura la suc.

-Nu fara prietena mea!

-Atunci eu nu mai sunt prietena ta. Pleaca, Sara!

Si a plecat. Sara chiar a plecat atunci . Sigur ca am regretat, dar asta dupa mult timp. Nu voiam decat sa stau si sa imi plang de mila, asta este adevarul. Ma gandeam foarte serios sa plec din acea casa, ca sa uit. Dar nu il puteam lasa asa pe Vlad. Sau puteam? Ma simteam ca in pragul nebuniei.

Hey, dragilor! Stiu ca am lipsit exagerat de mult si adevarul e ca mi-am pierdut interesul pentru aceasta carte. Subiectul este banal, povestea puierila... Asta este. Nu stiu daca inchei aici.

De cateva zile lucrez ca o alta carte care este deja online. Nu este un F.F., dar mie imi e foarte draga. Mi-ati face un mare serviciu daca ati trece pe acolo si mi-ati lasa o parere. Se numeste Cavalerii Pamantului si are 8 capitole momentan.

Nu ma rati!