Convertită la islam!

20

Am ajuns într-o gară. Era o gară mare, multe trenuri, mulţi oameni , multe maşini , biciclete. Era aglomerat, debea puteai să umbli. Îmi făceam loc printre oamenii care se împingeau şi se călcau în picioare să între în trenuri.

- Vă rog ajutaţi-mă! strig eu, însă nimeni nu mă băga în seamă.

Atunci am început să mă panichez. Nu ştiam unde să o iau, vroiam să plec, vroiam ajutorul cuiva, însă nimeni n- ar ajuta o străină.

Fără să mai stau pe ganduri, mă urc într-un tren. Nu ştiam ce tren era şi unde ducea. M-am urcat pur si simplu şi speram să mă ducă la Samir...

Speram ca Allah să mă fi îndrumat în trenul corect, speram ca măcar el să fie cu mine, să mă ajute, să îmi regăsesc viaţa şi să scap de coşmarul acesta pe care îl trăiesc de 3 ani.

Mi-am făcut loc printre femeile acoperite în negru din cap până în picioare, m-am aşezat într-un colţ, mi-am adunat genunchii la piept şi tremuram. Îmi era frică, nu aveam pe nimeni lângă mine. Eram pe cont propriu. Nu era nimeni  să îmi poate alina rănile sufleteşti, să îmi poată alunga suferinţa de pe faţa mea. Eram obosită, puterile mă lăsau. Era prea mult pentru mine. Eram doar o biată femeie , nevinovată care a fost pedepsită în asemenea fel.

Ce puteam să fac? Absolut nimic. Aşa că îmi sprijin capul de pereţii trenului şi adorm...