Convertită la islam!

12

La rugăciune a fost ciudat şi în acelaş timp liniştitor. Mă liniştea, îmi împăca sufletul şi eram mulţumită. Pentru un moment uitasem totul, eram trup şi suflet la Allah, deoarece el era singurul care mă mai putea ajuta să mai trăiesc. Era calea înţelepciunii, calea iubirii eterne.

- Eşti tristă? mă întreabă o femeie la ieşirea din moschee.

- Pentru un moment ,nu. îi răspund eu .

- N-ar trebui să fi!

- Poftim?

- N-ar trebui să fi! repetă ea. Eşti surdă?

- De ce spuneţi asta?

- Deoarece toate am fost triste la început.

- Şi acum?

- Acum ne zbatem să supravieţuim.

- Cum adică?

- Adică să nu murim imbacsite în păcatul care suntem forţate să îl pacatuim.

Vorbele ei mă nelinişteau şi mă înfiorau. Nu înţelegeam ce vroia să îmi.spună.

- Ce păcat? întreb eu puţin speriată însă nu primesc nici un răspuns, deoarece am fost întrerupte de Sonya.

- Haideţi mai repede! Sau nu vreţi să mai mâncaţi azi?

Strigă Sonya disperată iar noi am grăbit pasul ajungand la cantină.

Aceiaşi mâncare ca de obicei. Orez cu sos. M-am aşezat intr-un colţ şi am începu să mănânc.

- Mai uşor! Mănâncă mai încet. Azi nu mai primim mâncare. îmi zice o femeie in vârstă, eu uitându-mă la ea şi zâmbindu-i prieteneşte.

- Nu eşti de pe aici.

- Sunt din România.

- Eu din Croaţia. îmi.spune ea şi rămân mută.

- ŞI cum aţi ajuns aici ?

- Singurul loc unde mă puteam adăposti. Am avut o viaţă grea.

- Povestiţi-mi.

- M-am căsătorit cu un iranian, i-am făcut 3 copii şi m-a alungat afară din casă ,spunând că sunt o povară pe capul lui. Am fost pe stradă 3 ani , aproape mancata de câini, până m-a găsit Soraya.

Povestea ei mă cutreerea. Îmi venea să plâng.

- Nici aici n-a fost raiul pe pământ! continuă ea. Am fost forţate să pacatuim, să trecem de vorbele lui Allah. Să ne fie ruşine să ne mai rugăm sau să îi pronunţam măcar numele. Noi nu suntem musulmane. Noi suntem gunoaie luate de pe stradă, spălate, dar totuşi murdare şi murdăria nu va ieşi niciodată din noi. Gunoaie am fost, gunoaie rămânem şi ducem cu noi ruşinea şi păcatul cu noi în pământ. Inshallah !

Eram speriată.

-  Credeam că aici ne găsim liniştea, pacea, un cămin, un.loc unde nu suntem tratate ca nişte animale. Eram naivă, eram copilă , neputincioasă cu dor de casă si de mama. Dor de copii şi de soţ. Dor de viaţă; uitasem cum e să ai pe cineva să te iubească. Uitasem să trăiesc, uitasem cine sunt eu cu adevărat! Uitasem că dumnezeul meu e Isus Hristos, uitasem că casa mea e Croaţia, uitasem de copilăria fericită şi de fraţii mei, uitasem chipul mamei şi chipul copiilor mei. Îmi uitasem numele şi anii. Din ziua aceea, n-am mai fost Katarina, o croată mândră si frumoasă, am fost prosperitatea Aisha, o curtezană care era nevoită să satisfacă musulmanii...

şi s-a oprit din vorbit. Eram speriată, această femeie mă lăsa cu gura căscată. Nu mai aveam cuvinte, nu mai ştiam ce să fac, ce să zic..mă pierdusem printre vorbele ei dureroase, care îţi intrau adânc în inimă. Glasul ei răguşit plin de durere, te omora înăuntru. Ochii ei albaştri senini , cu lacrimi ce cădeau pe faţa ei albă şi rece, te făceau să te pierzi, să nu mai şti unde eşti. CU mâinile tremurate îşi ştergea lacrimile care parcă nu se mai terminau. Era îngrozitor, îi simţeam durerea si asta mă omorea...