Convertită la islam!

unknown

7

Ma trezesc de pe pământul uscat şi uşor încălzit de luminile soarelui. Era deja amiază, însă nici un om.de văzut prin preajmă. Eram obosită, mă dureau oasele, eram murdară, picioarele îmi erau negre, mâinile uscate şi unghiile rupte. Îmi.era sete, atât de sete încât aveam halucinaţii. Îl vedeam parcă pe Samir cum vine spre mine, să mă salveze din chin, apoi dintr-o dată dispărea...

Am decis să mă ridic de pe jos şi să caut un izvor de apă..însă în zadar. Mergeam şi tot mergeam, cu chiu cu vai, schiopatand din cauza pietrelor ascuţite care îmi intrau în tălpile mele care erau cândva moi şi fine. Îmi era cald şi frig în acelaşi timp. Nu aveam bani, nu aveam nimic. Talibanii mi-au luat cerceii, lanţul şi inelele. Mi-au furat toate lucrurile de preţ şi m-au lăsat să mor. Barbarii!

În acel moment îl vroiam pe Samir, vroiam să îi revăd chipul lui frumos, care întotdeauna îmi luminează ziua. Vroiam să îmi aline durerea cu atingerile lui, cu vorbele lui, care mă vindeca pe interior. Vroiam să îmi dea putere să lupt, absenţa lui mă afecta, mă slabea din ce în ce mai mult.

Dacă a murit ? Dacă talibanii i-au făcut vreun rău? Dacă e acum în închisoare? Dacă e plecat din Teheran şi m-a uitat....atâtea întrebări îmi treceau prin minte, mă nelinişteau.

- Apă, apă !!! strig eu cu o voce răguşită la femeia care trecură pe lângă mine.

- Du-te tot înainte şi vei da de un izvor cu apă proaspătă. îmi zice femeia într-o engleză perfectă.

Îi mulţumesc, apoi îmi văd de drum, în tocmai cum mi-a zis femeia.

Când am ajuns, erau la coadă o mulţime de femei cu câte 3-4 boluri mari,care trebuia să le umple  , însă apa curgea atât de încet, încât trebuia să aştepţi ore să îţi vină rândul. M-am pus la rând şi am aşteptat. Am aşteptat şi mă gândeam la Samir. Chipul lui îmi apărea înainte ochilor. Îmi lipsea atât de mult. Parcă au trecut 100 de ani de când nu l-am mai văzut. Îmi era dor de el, îl vroiam lângă mine.

În sfârşit îmi veni rândul. Mi-am pus mâinile sub apa rece , proaspătă, apoi mă spăl pe faţă. Iau o sticlă goală ,care era aruncată lângă izvor o  clătesc şi o umplu de jumătate şi beau. A fost cea mai bună apă pe care am băut-o până atunci. Apa aceea parcă îmi dădea putere să lupt, să trăiesc, să îl găsesc pe Samir al meu. Am mai umplut o data sticla, m-am spălat încă o data pe faţă şi am pornit la drum. Am pornit spre nicăieri ca şi cum. Nu ştiam încotro să o apuc. Asa că m-am hotărât să merg tot înainte, cu speranţa că găsesc pe cineva care mă poate ajuta.