Registrul tocilarei angelice

Draga jurnalule #6

Anarih

Ora de îngerologie a trecut repede, mai ales alături de Estela. Care, așa cum am prevăzut, toată ora m-a făcut să râd, amintimdu-mi de vechile vremuri.

Ce nostalgic!

Chiar îmi era dor de asta.

În acea oră am învațat despre arhangheli și au fost invitați părinții Angelicăi. Ei ne-au povestit despre ce presupune ordinul lor.

<<Sigur că nu au ezitat să își laude copilul.>>

Pe tot parcursul discursului Estela m-a ținut de mâna. Știe cât au însemnat ei pentru mine, erau ca o a doua pereche de părinți, iar acum, odată cu Angelic s-au îndepărtat.... .

Bun în fine, să trecem mai departe. Acel capitol s-a încheiat. Merg înainte.

Dupa oră ne ducem, ca de obicei, la dulapuri. Unde îmi observ prietena focusată spre un loc și înainte de a scoate vreun cuvânt, îmi zice:

-Uiteți feblețea pe hol.

-Ce! Cine? spun eu încă asezamdu-mi cărțile.

-A da, el! Să știi că nu trebuie să mă anunți de fiecare dată când îl vezi. Nu știu dacă ai observat, dar încerc pe cât de mult posibil să nu îi văd fața, iar glasul meu prezintă un iz de un entuziasm acum stins.

-Asta nu se poate! Învățați la aceași academie, e normal să vă vedeți pe holuri (aici are dreptate).

-Da, din pacate! glasul îmi rămâne același.

- Apropo! Cine e ăla? întreabă ea cu un interes aprins.

-Care?  răspund nedumerită.

-Ăla, bombonica de lângă el? spune ea (benoclându-se la un saten de mai câtă îi dădeau balele, imediat ce se întoarce băiatul misterios, îmi dau seama cine e).

-Aaa... de Ahilis vorbești? Stai departe de el. Nu e nici pe departe o bombonică, este copia fidelă a lui Xander, sunt cei mai buni prieteni.

-Ce?! Tu vorbești serios? El e Ahilis! Tocilarul ăla din fundul clasei cu aparat dentar și ditamai ochelarii care rar auzeai de el, pentru că abea scotea două vorbe.

-Dap! Exact, el! Acum nu mai e un tocilar; a lăsat apartul dentar și ochelarii pe lentile de contact, este unul dintre cei mai populari și frumoși băieți din academie, acum scoate mai multe vorbe decât ai crede. Și el e unul dintre cei care se mai lua de mine împreună cu Xander, dar nu așa de des pe cât o face prietenul lui, spun eu cu speranța că am luminat-o.

-Văd și eu asta. Ce chestie! Două bomboane, cei mai buni prieteni ca și noi, spune ea cu convingere.

-Ho ho ho stai așa și nu mâna! Înțeleg aluzia; n-ai sa vezi asa ceva. De aici, nu vor ieși cupluri, și în vocea mea se aude disperarea ca acest lucru să nu se întâmple.

-Calmează-te, Moș Crăciun! Păcat de el că va trebui să îi sparg capul pentru că s-a luat de tine, ce bine, asta m-a făcut să mă simt mai ușurată, chiar credeam că o să înainteze pe acest subiect.

-Exact! Păcat că va trebui să îi distrugem până la ultima fărâmă de viață!

<<Mă simt așa de bine când spun asta. Știu! Sadic nu?>>

- Păi, gândește-te, pentru că vin încoace! Coșmarul tău alături de idiotul ăla cu chip de înger.

- Cred că a aflat despre iubi a lui. Sper să trec cu bine și de a doua înfruntare cu el. Doamne, ce mă fac? Dacă nu iese bine? Dacă mă pierd! spun eu îngrijorată.