Registrul tocilarei angelice

Dragă jurnalule #9

Anarih

Pe uşa aia blestemată intră Xander ce are o sclipire ușor malefică în priviri. Sesizabilă în reflexia oglinzi de la baie.
Speriată, îmi leg repede bandajul, mă încalț cu aceeași repeziciune și mă dau un pas înapoi din calea lui.

Oare ce vrea de la mine, de m-a urmărit până aici?

Sper să îmi spună cât mai repede, pentru că deja tremur.

Dar chiar şi aşa, tot nu mă las și din tremurul meu îngădui să iasă la iveală o urmă de curaj care mă constrânge să-i vorbesc:

- Ce cauți, aici, în baia fetelor, Xander? Să știi că baia băieților e chiar lângă. Sau, ce! Ești așa de idiot încât să te rătăcești între băi?!

-Nu, dragă! Nu sunt așa de idiot încât să nu știu care e baia băieților sau baia fetelor. Am venit să îți arăt că spusele mele sunt adevărate.

-Spusele tale? Despre ce vorbești?!

-Păi, îți mai amintești ce ți-am spus pe hol: că nu sunt genul de băiat care se dă cocoș în fața unei fete, în public, că eu ofer momente inedite în particular. Îți mai amintești?

-Dddaa! Șși ce eee cu asta?

Nu e de bine. Iarăși tremur. Și asta pentru că pe tot parcursul timpului în care vorbea, cu fiecare cuvânt rostit, se propria din ce în ce mai mult de mine. Iar eu în armonie cu el, mă tot dădeam înapoi, până când am ajuns lipită cu spatele de chiuvetă.

-Bun. Mă bucur că îți amintești. Dar când ți-am zis că dacă te prind singură nu știu ce îți fac. Îți mai amintești?

-Ddddda!

Nu mai am alte cuvinte de spus, am amuțit. Singurul lucru la care mă gândesc acum, este: cum să scap de aici?

Dar, cum să fac?

Pe unde să mă duc?

Nu am cale de ieşire!

Pe ușă, nu. Ar fi absurd sunt sigură că m-ar opri.
Să merg mai în spate, proastă idee.
Nu am unde să mă duc mai în spate.
Oare să fug la cabine și să mă ascund acolo? Dar cum aș putea ajunge la ele?

Ce să fac!

Îl aud în surdină cum întarâtă panica din mine prin vorbele sale:

-Ei bine, pentru asta am venit!

Ok! E clar, mor de frică. Singurul impuls pe care îl am în acel moment e să fug spre cabine și să mă încui acolo unde nu voi mai ieși vreodată.

Asta și fac.

Însă înzadar încerc, pentru că exact în momentul când mă pormesc să plec de acolo, sunt oprită de cele două mâini aspre și mari ai lui Xander, care se prind de talia mea ca un clește. Apoi mă acaparează numaidecât între cele două brațe monstruos de puternice, lăsându-mă fără scăpare.

Sunt deja încordată la maximum, că am devenit stână de piatră. Realmente, nu mă pot mișca din brațele lui încolăcite în jurul meu, ce stau sprijinite acum pe blatul de la chiuvetă.

Îmi fac curaj să ridic capul și să îl privesc în ochi. Unde dau de o pereche de safire albastre care înfăptuiesc o profunzime, atât de mare, încât am senzația pentru o clipă că îmi citește gândurile.
Tot ce facem pentru niște minute bune este să ne privim. Deoarece, niciunul dintre noi nu vrem să spulberăm liniștea asta atât de sinistră, dar în același timp atât de liniștitoare. Pur și simplu, nu îmi pot lua ochii de la el, a doua oară pe ziua de azi.