Registrul tocilarei angelice

Dragă jurnalule #15

Când deodată se aude o bătaie în ușă puternică. Mă ridic să deschid și dau de cea mai neașteptată surpriză: la ușa mare din lemn de stejar, binecunoscută ochiului personal, se afla nenorocitul Xander; schimbat într-un tricou albastru ce îți dau senzatii tari ca privitoare, iar în mână ținea geanta mea și în celălată pantoful lipsă, îl știi, jurnalule, ăla care mi-a picat pentru că boul de față mă folosit pe post de mâncare pentru poftele carnale din mintea lui bolnavă de focul pasiunii, după ce s-a ridicat fusta tot din cauza lui.

Acestă bovină pe două picioare enervant de arătoasă, mă salută neobișnuit de politicos <<parcă ar fi un șarpe care își prostește prada înainte să o atace; se transformă în multe animale astăzi, de la leul dominant din baie până la idiotul, noul animal în fauna rurală>>:

-Bună, Anarih!

În secunda următoare pielea mea instantaneu se face de găină; încă nu îmi dau seama dacă e din cauza vântului de afară ce m-a luat prin surprindere, dacă e din cauza faptului că în continuare încerc să mă obișnuiesc cu ideea că numele meu este rostit de gura lui ci nu "tocilaro" cum îmi spunea până acum sau dacă e din cauza șocului produs de el aflat la ușa mea cu un salut mult prea drăguț până și pentru Xander, un alt fapt prezent ce aparent mă conduce sprinten, ca un iepure țicnit, la împrejurarea cea mai incomodă în care mă identific pe mine în ipostaza celei ce trebuie să ducă o luptă crâncenă, parte în parte, cu propriile trăiri, ca să se poată obișnui la fața locului cu prezența acestui fapt controversat, dar astazi nu este ziua aceea unde obișnuița cu noile "chestiuțe" este ușoară de făcut, nu nu nu, astăzi este ziua unde situația trebuie tratată ca atare, comportamentul verbal și fizic trebuie improvizat.

Cel mai probabil, ziua asta face ca răspunsul la dilema" pielea de găină" să fie greu de găsit. La fel și răspunsurile la sutele întrebări de panică din capul meu pentru că mie tot ce îmi trecea prin minte era:

Cum o să urc cu astea sus fără să fiu văzută de părinți?

Cum o să o scot la capăt fără să le creez semne de întrebare?

Cum? Cum? Cum?

Ce fac! Ce să fac!

Oh Doarme!

Asta îmi mai lipsea mie acum, că în rest le aveam pe toate!

După cele întâmplate astăzi în baie, ultimul lucru pe care mi-l doream era să îi văd fața din nou.

Ce urmează acum?

Să vină spiriduși nud pe geam alunecând pe un curcubeu decolorat în alb-negru?

Îmi venea să îl iau la bătaie aici la ușă, de față cu toți. Nu putea și el să anunțe. Eu știu, îmi trimitea un mesaj printr-o scrisoare lăsată aiurea la ușă sau striga la geam, ba chiar putea să mi le dea la școală, <<eram capabilă și eu să mă risc o zi fără să-mi fac temele>>, oricum, dar nu să apară de nicăieri la ușă mea cu probele evidente că ceva s-a întâmplat între noi. O lua creierul la sănătoasa dacă gândea și el puțin. Dar stai, că acest dobitoc se numește Xander și are un orgoliu mai mare decât Elantrium-ul, iar singurul înger pe care îl iubește necondiționat este chiar el însuși să nu mai zicem că marea lui dragoste, unicul lucru ce îi acaparează mintea este prețioasa reputație.

Arunca-uaș pe tarla să o arunc de reputația păci, acum ce mă fac cu ai mei? Dacă mă întreabă cine e la ușă și mă pun să invit îngerul în casă că să îcinstească cum se cuvine pentru fapta milostivă pe care a făcut-o. Pentru că așa au ei obiceiul să facă și astfel m-au educat și pe mine să fac la rândul meu; să mulțumesc pentru ajutor de fiecare dată, oriunde aș fi, dar în aceste momente contextul mulțumiri nu se află in locul potrivit. Ospitalitatea excesivă a părinților mei nu m-ar ajuta cu nimic în aceste clipe agonsante, da, probabil mă ajută când vine Estela, dar nu acum, acum doar m-ar încurcă. Sper să nu facă așa, iar că să fiu sigură trebuie să închei conversația cu Xander în cel mai rapid mod posibil, imediat cum va începe una.