Magie de Iarnă

8.❆

❆

Avalone a reuşit să îl evite pe Prinţ pentru încă puţin timp, dar norocul său nu a ţinut prea mult. A prins-o singură o săptămână mai târziu când era în timpul pauzei sale de prânz, atunci când a ales să mănânce în grădina palatului.

Ea iubea acea parte a palatului. Nu avea timp să se relaxeze prea des, dar când prindea câteva secunde, acesta era primul loc pe care îl vizita. Grădinile de la casa ei erau foarte mici în comparaţie cu cele de la palat şi asta era când erau bine îngrijite. Cum Avalone fusese foarte ocupată cu casa, nu a avut timp să se ocupe şi de ele. Cum nimic frumos nu creştea sus în nord fără multă atenţie şi îngrijire, grădinile de la casa ei erau pline de buruieni. Dar îi plăcea să se plimbe printre florile îngrijite de la palat; acestea înfloreau toată primăvară şi vara şi câteva săptămâni în toamnă. Locul era aproape magic, aromele dulci înconjurând-o, în timp ce culorile luminoase şi calde o înveseleau. Lui Avalone îi plăcea să creadă că putea să vadă mici zâne dansând printre flori.

A fost spre avantajul lui Aleyne că a găsit-o acolo, concentrată pe mângâiatul unui boboc imens cu vârfurile degetelor sale, un zâmbet foarte gentil luminându-i chipul. Nu numai că nu l-a văzut imediat, dar acel loc părea să aibă un efect calmant asupra ei, aşa că atunci când l-a observat pe Prinţ într-un final ea a fost ruşinată, dar nu atât de agitată ca în celelalte dăţi când el a fost în preajma ei.

Sentimentul că el a mai văzut-o undeva înainte l-a lovit din nou, dar Aleyne l-a îndepărtat. Desigur că ştia că a văzut-o înainte. El o vedea peste tot în ultima perioadă. Dar acel zâmbet... nu, era nimic.

— Oh, îmi cer scuze. Nu am realizat că sunteţi aici, Înălţimea Voastră, a spus făcând o plecăciune şi şi-a ridicat privirea ca să îl vadă zâmbind către ea într-un mod în care i-a făcut genunchii să se îndoaie o idee.

— Este în ordine. Grădinile sunt pentru toţi, în final. Te mai doare încheietura?

— Este în regulă, presupun. Înălţimea Voastră.

— Asta este bine. Eram îngrijorat pentru rana ta, dar se pare că totul este bine. Ăăă, îmi cer scuze. Nu te-am întrebat cum te numeşti.

Asta nu era tehnic adevărat, dar el dorea să îi ofere o şansă să vorbească.

— Avalone, Înălţimea Voastră.

— Nici un nume de familie?

— Nu unul pe care ar trebui să îl folosesc, Înălţimea Voastră, a afirmat, ochii ei întunecându-se o idee, iar lui Aleyne îi venea să se lovească singur.

— Îmi cer scuze. Asta nu este treaba mea.

— Este privilegiul dumneavoastră să întrebaţi, Înălţimea Voastră.

— Şi este responsabilitatea mea de gentleman ca să ştiu să nu o fac. Şi te rog, tu nu trebuie să îmi foloseşti titlu de fiecare dată când vorbeşti. Ştiu că vorbeşti cu mine.

— Dacă... dacă nu vă deranjează, Înalţi... s-a oprit, înroşindu-se uşor. El a zâmbit ca să o încurajeze. Dacă nu vă deranjează.

— Eu cu greu aş putea să încurajez aşa ceva dacă mi-ar displăcea. Asta ar fi de prost gust.

Ea şi-a deschis gura, dar apoi şi-a închis-o, întorcându-se cu spatele. Aleyne a lăsat momentul să treacă, dar îşi dorea să ştie ce fusese pe cale să îl întrebe.