A love tithe - O fărâmă de iubire

Chapter 13

- Blythe -

  Ochii începură să mi se deschidă ușor, dar nu destul. În fața mea se afla farfuria neatinsă de câteva zile... Sau de cât timp sunt aici. Întunericul din această încăpere străină pentru mine este diminuat de un bec ce lumineaza cu ultimele sale forțe trei sferturi din cameră. Podeaua este umedă și emană un miros de putred. Eu stăteam zleită de puteri într-unul din colțurile camerei. La gură aveam legată o batistă pe care am încercat cât am putut să o dau jos. Capul îmi stătea atârnat pe peretele mucegăit din spatele meu. Lângă mine era o bombă de care mă speriasem la nebunie, dar apoi am început să mă gândesc dacă măcar este reală. La intrarea în încăpere era o ușă putredă lângă care stătea un italian. Din când în când mai vorbea cu mine, dar nu înțelegeam nimic. Credeam că , Kay e indian, ce legătură are cu italienii ?

  Abia mă trezisem din unul dintre puținele și chinuitele puiuri de somn pe care le-am tras. Mă uit în jur și observ că italianul nu era acolo, iar ușa era deschisă. Oare dacă aș zbughi-o chiar acum pe ușă ar observa ? În orice caz, ar fi imposibil... Nu aș fi în stare nici să mă ridic de jos, darmite să fug atât de rapid încât să scap de aici. Totuși, aș vrea să știu măcar cât este ceasul, dacă e zi sau noapte, de cât timp sunt aici... Mă întreb dacă mama s-a dus la poliție... Poate nici nu a observat lipsa mea.

  Deodată se auzi o ușă trântindu-se atât de puternic încât s-a zgudurat întreaga încăpere.

— Che bella ! (Ce frumoasă este !), spune un om nu foarte înalt, destul de învârstă pe care îl văd pentru prima oară în viața mea. Kay are gusturi bune la blonde, Marco, continuă acesta adresându-se bărbatului care a stat cu mine până acum... serios ? știa limba asta, dar mie mi-a vorbit doar în italiană ?

— Nu. Sunt. Blondă. spun eu cu ultimele rămășițe de putere în glas.

— Nu te supăra, bella. Nu îți place mâncarea noastră ? Marco, otra, pronto ! (Marco, adu-i altceva, repede !)

— Nu vreau nimic. Vreau să merg la Kay, răspund cu vocea stinsă.

— Nu avem mâncarea asta, scusi. (scuză-mă) Marco, sto lasciando. Guarda come la sua signora non ha fatto mancare nulla. ( Marco, eu plec. Ai grijă ca domnișoarei să nu îi lipsească nimic)spuse italianul râzând pe sub mustață, la propriu. Am observat că se grăbea, venise doar să vadă cum stă treaba.

  Italianul bătrân a plecat, a rămas doar Marco.

— De ce mă țineți aici ? întreb eu mai mult moartă decât vie, sperând în zadar că voi primi un răspuns.

— Ma, come poți să întrebi asta ? (Dar, cum...) răspunde italianul luându-și pentru un moment ochii din telefonul pe care îl butonează de atâta timp. Nu îți place come ești tratată ? (...cum...) continuă acesta cu un accent stricat cu mult mai enervant decât cel al mamei lui Kay.

  Nu am răspuns, în schimb mi-am folosit ultimele grame de putere ca să împing farfuria de mâncare neatinsă direct în pantofii italianului Marco care stătea pe un scaun în fața mea. Acesta și-a băgat rapid telefonul în buzunar și a început să bolborosească ceva în italiana, presupun că nu erau cuvinte de mulțumire. Un mic rânjet stupid îmi apare pe față la acest gând.

 

  Marco își scutură picioarele, apoi ia farfuria goală care încă se rotea pe podeaua șubredă și se apropie de mine părând că vrea să mă lovească, dar imediat se intoarce cu spatele la mine și aruncă farfuria într-un perete spunând "À maza" ( La dracu!). Era vizibil nervos, dar totuși nu m-a lovit. Fie toleranța italienilor este ieșită din comun, fie are ordine clare ca eu să nu pățesc nimic, ceea ce mă face să mă bucur.