A love tithe - O fărâmă de iubire

Chapter 17

A/P.O.V.

  O noapte furtunoasă puse stăpânire peste micuțul orășel, Detroit. Blythe, moștenind din copilărie o teamă vizibilă și acută pentru tunetele și fulgerele zgomotoase, stătea ghemuită în vârful patului. Privirea i se plimba pe pereți, iar când un zgomot puternic pătrunzea în cameră tresăra atât de tare încât se cutremura tot pământul.

 

  Deodată un fulger trăzni fereastra, iar rama din metal a pozei cu Blythe, Amaris și tatăl acestora se trânti agresiv de podea. Un țipăt ascuțit îi scăpă lui Blythe, iar în nici două minute pe ușă intră Zack îmbrăcat cu niște pantaloni simpli de pijama, un tricou roșu-șters care i se mula pe abdomen din cauza felului în care dormise, cu părul ciufulit și frecându-și un ochi cu mâna dreaptă.

— Totul e în regulă ? întrebă vizibil îngrijorat.

— Ăhm... Da, doar un... fulger... mai puternic... spuse Blythe în timp ce ridică frumoasa ramă de jos, apoi așezând-o la locul ei.

 

  Zack o privi nedumerit pentru două secunde, apoi i se lumină fața, amintindu-și.

— Încă mai ai fobia aceea ciudată pentru furtuni, așa-i ? întrebă el privind-o străpungător.

— Poa- nu apucă să termine căci un tunet bubui pe cealaltă parte a ferestrei.

 

  Blythe sări din pat prinzându-și mâinile în jurul gâtului lui Zack și ghemuidu-și capul la pieptul acestuia. Vizibil uimit, el o prinse de șolduri și prin atingeri calde o mângâie pe spate șoptindu-i "E în regulã, Blythe. E doar un tunet, a trecut.'' Aceasta îl eliberă pe Zack din strânsoarea care nu părea că îl deranjează.

— Îți amintești ce făceam când ploua ? întrebă Zack.

 

  Blythe își amintea foarte bine toate nopțile ploioase pe care ea, Zack și Bliss le petreceau pe terasă, înfofoliți într-o pătură și "înfruntând" natura.

  Zack nu a mai stat pe gânduri și a luat o pătură pufoasă și mare. Colțul gurii lui Blythe se ridică formând un zâmbet. Plecă din cameră, dar în cinci minute se întoarse cu un castron plin cu nalbe.

 

  S-au instalat pe șezlongul rece și umed și priveau picăturile de ploaie ce se izbeau mocănește de pământ. Stăteau unul lângă altul sub aceeași pătură, având umerii lipiți unul de celălalt. Era o senzație familiară, dar, pentru prima dată după atâția ani, ceva era schimbat. Ei erau schimbați, dar totuși la fel.

— Cred că ești obișnuit cu ploaia. Bănuiesc că în Londra plouă zilnic.

— Defapt nu chiar. Adică da, plouă, dar de fiecare dată simt nevoia să mă adăpostesc pe terasă, să mănânc nalbe și să... te am lângă mine.

  După mai multe clipe de tăcere, Zack continuă :

— Acum, în momentul ăsta simt nevoia să spun că...

 

  Privirile lor se intersectară. Se priveau intens unul în ochii celuilalt. Blythe respira greoi, iar inima îi bătea atât de tare încât nu mai avea mult și îi ieșea din piept. Dar de ce ? Ce avea Zack atât de special încât aproape o lăsa fără aer ? La propriu.

— Simt nevoia să spun că de tine mi-a fost cel mai dor. Mi-a fost dor să privim ploaia, mi-a fost dor să ne plimbăm, să râdem, să vorbim până adormim. Mi-a fost dor de tine...