Locuri din Romania

Mitologia Mării Negre

Marea Neagră este o rămăşiţă a Mării Sarmatice şi prezintă mai multe aspecte unice în lume.

Este o mare din bazinul atlantic, aflată între Europa şi Asia. E legată de Marea Mediterană, prin Strâmtoarea Bosfor în Marea Marmara şi prin Strâmtoarea Dardanele în Marea Egee. Prin Strâmtoarea Cherci se ajunge în Marea Azov.

Marea Neagră are o întindere de 413.000 kmp. Mareele sunt practic inexistente, având o amploare de aproximativ 12 cm. În această mare se varsă mai multe fluvii şi râuri, cele româneşti mai importante fiind Dunărea şi Nistru.

În urmă cu aproximativ trei milenii, Marea Neagră era înconjurată numai de traci, aşa că am putea spune că a fost „Mare Nostrum", cum numeau romanii, la un moment dat, Mediterana.

Potopul şi Arca lui Noe

Ca şi Atlantida, potopul biblic a fost rând pe rând „plimbat" de ipoteze prin tot felul de locuri. Nu e de mirare, având în vedere vecinătatea Muntelui Ararat cu Marea Neagră, că sunt cercetători care caută aici rămăşiţele celebrei Arce a lui Noe. Astfel, fiindcă mai există un munte cu numele de Ararat, în apropierea oraşului rusesc Ghelendjik, la ţărmul Mării Negre, unii arheologi ruşi susţin că acolo a fost ultimul refugiu, după Biblie, al oamenilor şi animalelor care au fugit din calea Potopului.

În Vechiul Testament e descris Muntele Ararat, ca ultima destinaţie a Arcei lui Noe, munte ce se scufunda apoi în „Lacul Negru", care după aceiaşi arheologi ar fi chiar Marea Neagră. Ipoteza nu este atât de fantastică, pe cât ar părea la prima vedere, fiind susţinută şi de datele privind un potop adevărat, la sfârşitul erei glaciare, care ar fi dus la revărsarea Mării Mediterane peste istmul ce a devenit apoi Strâmtoarea Bosfor-Dardanele, într-o zonă depresionară, unde se afla un lac imens de apă dulce, devenit mai târziu Marea Neagră.

Tot în favoarea acestei ipoteze vine structura atipică a fundului Mării Negre, unde se văd terasele unor plaje care înaintează mult spre larg, plus salinitatea mult mai scăzută a mării noastre în comparaţie cu a Mediteranei. Că aici s-a întâmplat cândva un mare cataclism o demonstrează şi urmele unor străvechi cetăţi scufundate, pe fundul Mării Negre, descoperite de arheologii subacvatici. De câţiva ani, arheologi americani explorează fundul Mării Negre, cu rezultate din ce în ce mai interesante. Pesemne că amintiri de neuitat ale unei nenorociri de anvergură au dus la numele antic grecesc al mării noastre, de Pontos Euxinos, adică „Marea Inospitalieră", ca şi la actualul atribut de Neagră.

La poarta Celuilalt Tărâm

În „Istoria naturală", Plinius cel Bătrân îi menţionează pe cattuzi, populaţie care trăia la gurile Dunării. Etnonimul cattuzi se poate tălmăci prin „cei legaţi" (cf. rom. cătuşă), cu sensurile, rămase până astăzi, de „fermecaţi; vrăjiţi; blestemaţi".

Numele străvechi al InsuleiȘşerpilor, la greci cu tâlcul de „Albă", era Leuke, care, în graiul geţilor ducea tot la sensul de „legătură" (cf. rom. leuca „parte a carului formată dintr-un lemn încovoiat, cu un capăt îmbucat în osie şi în celălalt prins de loitră, spre a o sprijini"). Neavând surse de apă de băut, Insula Șerpilor nu poate fi locuită de oameni; de aceea, după legendele romanilor din Bugeac şi din Dobrogea, este considerată poartă spre Tărâmul Celălalt, ai cărui locuitori sunt şi buni şi răi, dar toţi cu aptitudini suprafireşti. Acolo se găseşte şi Sorbul Pământului. Tot acolo e şi Bradul Zânelor, care îşi întinde crengile ca pământenii, după ce îndeplinesc anumite condiţii, să poată trece în Celălalt Tărâm. Aici s-a ajuns şi prin evoluţia sensurilor şi a sunetelor, de la Leuke - Cei Legaţi, la şerbi, adică legaţi de glie, iar prin paronimie, la şerpi, cu vechiul tâlc de „Balauri; Zmei", cum se vede şi în numele ucrainean al Insulei Șerpilor, Ostriv Zmiinii. În slavă, zmii înseamnă şi „şarpe" şi „balaur", ca şi românescul zmeu.