Poti fugi, dar nu te poti ascunde!

Capitolul 9

  

    "Bună dimineața! Poftă bună, sper să îți placă! După ce mănânci, pregătește-te. Am o surpriză pentru tine! Vin să te iau la 10. Te iubesc!"

    M-am trezit din cauza soarelui ale cărui raze pătrundeau una câte una în cameră. Am înlăturat pătura folosindu-mă de piciorul drept și am observat o farfurie pe care erau frumos aranjate niște clătite. Am văzut un bilețel mic și l-am citit (nu cred că mai avea rost să scriu biletul încă o dată, nu?:)) ).

    Am mâncat tot ce îmi pregătise, după ce mi-am făcut rutina zilnică de dimineață. M-am îmbrăcat în niște pantaloni scurți, negrii, o bluză subțire, largă, de culoare gri și m-am machiat nu foarte strident. La ora 10 fără un sfert eram gata, pregătită, chiar în momentul în care am auzit un ciocănit la ușă. M-am grăbit să răspund, iar când am deschis ușa, în fața mea era chiar cine mă așteptam să fie, Mihnea.

   

    -Ești gata? m-a întrebat curios.

    -Da. Deci care e surpriza?

    -Surpriza trebuie să fie surpriză până la capăt! a spus el serios.

    -Nu-mi dai măcar un indiciu?

    Mă privea, dar nu zicea nimic. Într-un final mi-a răspuns:

    -Bine. Dar doar un indiciu: o să-ți arăt un loc minunat în care obișnuiam să mă duc în copilărie.

                             ***

   Înmintea lui Mihnea: Nimic nu e schimbat. Desimea pădurii se întindea până la marginea râului, ieșind deasupra apei și întunecând cursul acesteia cu o nuanță și mai închisă. Razele soarelui începeau să se estompeze, iar căldura puternică a zilei se stingea, în timp ce vaporii răcoroși ai râului se ridicau deasupra paturilor de frunze și rămâneau în atmosferă. Totuși, acea tăcere vie ce marchează zăpăceala somnoroasă a unui peisaj aflat în luna iulie , pătrundea în locuri izolate, fiind întreruptă doar de loviturile leneșe și ocazionale ale unei ciocănitori ori de bătutul din aripi al unei pasărele micuțe.

    -Cât mai avem? a răsunat vocea ei ca cea a unui copil entuziasmat.

    -Nu mult.

    -Peisajul este minunat!

    -Știu...

    Am intrat pe o potecă îngustă, având ceva viteză ~eram cu mașina, la volan fiind Mihnea~ , iar de-odată am zărit o plăcuță de lemn pe care, din păcate, am reușit să o citesc prea târziu! Pe plăcuță scria îngroșat, dar totuși puțin șters: