Poti fugi, dar nu te poti ascunde!

Capitolul 12.

În mintea mea: Nu vroiam să se termine așa. Vroiam sa îi mai aud glasul o dată. Vroiam să dau timpul înapoi măcar cu 10 minute și să îl pot avertiza. Auzeam voci, dar știam că erau doar în mintea mea. Dar totuși păreau așa de reale...îmi auzeam numele peste tot. Poate că cineva de jos, chiar mă striga, sau poate îmi imaginez totul.

În mintea lui Mihnea: Tot încercam să o strig, dar nu îmi răspundea.

-Christina!

Dar nimic.

-Christina!! Trezește-te! Te rog! Nu mă părăsi! Nu acum, când am cea mai mare nevoie de tine!

În mintea mea: Încercam să-mi deschid ochii, dar ceva mă oprea. Aveam o durere insuportabilă de cap. Știam că cineva, undeva, mă striga, dar nu puteam să-mi dau seama cine sau unde. Era prea real ca să fie doar în mintea. Vocea lui, căci sigur era un bărbat, semana cu voacea lui Mihnea. Cu ochii închiși și cu un ultim glas i-am răspuns:

-Stai liniștit, niciodata nu te voi părăsi...

-Christina?! Nu-mi vine să cred! Credeam că nu te mai trezești!

-Cum adică credeai că nu o să mă mai trezesc?

-Ai leșinat. Nu mai ții minte?

-Nu... Adică toata faza cu semnul, râpa, mașina și acceleratia a fost doar în imaginația mea?

-Ce semn? Ce râpă?! Chris, mă îngrijorezi! Cred că ai leșinat și ți-ai imaginat toate astea. Ai o imaginație foarte bogată!

-Nu-mi vine să cred! Stai putin...unde suntem?

-Suntem în locul în care vroiam să te aduc de azi dimineață. Ăsta e locul meu preferat din copilărie. Sper să-ți placă!

-Îmi place. E minunat! Dar, ce o să facem aici?

Am așteptat să-mi răspundă, dar nu a făcut-o. M-a luat de mână și m-a tras ușor după el. Am rămas uimită de priveliște! Eram într-o poeniță plină cu flori. Într-un colț al poeniței se afla o căsuță mică din lemn. Mă simțeam ca în "Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici''. Mi-a făcut semn să vin, el fiind în fața ușii. Am apăsat ușor pe clanța rece, aceasta scârțâind, dar am avut un șoc atunci când am aruncat o privire în toată camera. Pereții erau negrii, masa era arsă, iar micile dulăpioare care se aflau în fiecare colțișor al camerei erau făcute din cărbuni. Din spatele unei banchete, care era tot neagră, a ieșit un fel de demon. Mi-am dus mâinile către față și mi-am frecat ochii cu acestea, pentru a vedea dacă tot ce observ este real.