Poti fugi, dar nu te poti ascunde!

Capitolul 16.

Inainte sa-mi dau seama ca tot ce gandisem mai devreme spusesem si cu voce tare, l-am auzit pe Mihnea foindu-se in pat, dar nu s-a trezit ~sau asa cred eu~.

Am luat jurnalul cu miscari usoare si am plecat din camera, inchizand usa in urma mea. Am oftat usor si m-am rugat sa nu ma fi auzit...sau vazut. Inca speram sa nu-mi fi citit jurnalul, dar totusi, am o vaga presimtire ca a facut-o.

Am coborat incet scarile, avand grija sa nu scartaie. Mi-am indesat niste bani intr-o poseta mica, in care abea imi incape un servetel si am plecat incuind usa in urma mea.

Nu stiu incotro ma indrept. Pur si simplu merg, dar nu stiu unde. Uneori am impresia ca sunt urmarita. In urmatoarea secunda mi-a trecut prin cap o imagine oribila. Stiam ca cineva ~sau ceva~ imi vrea raul. De cand eram mica am simtit ca ceva nu era in regula cu mine, ca o parte din corpul meu se opune la tot ceea ce vreau eu sa fac.

De cand l-am intalnit pe Alexandru, stiam sigur ca cineva ma urmareste, dar nu pot sa zic ca ma ingrijora. Niciodata nu mi-a stat in fire sa-mi fie teama de ceva.

Ajunsesem printre stradutele blocurilor, unde nu era atat de multa galagie ca pe strazile principale. Ma enerva faptul ca nu prea erau felinare, dar nu pot sa ai tot ce iti doresti, nu? Eram pe o alee intunecate. Scarile blocului aratau ca niste sectii de inchisoare, iar copii care priveau de la geamurile fumurii pareau traumatizati.

O mana. O mana rece si-a facut aparitia in peisaj, direct pe glezna mea. O clipa de neatentie. Era doar o frunza. O frunza uscata, care dintr-o data disparuse. M-am oprit din mers pentru un moment, am respirat adanc si am inceput sa merg mai repede. Auzeam pasi. Pasi care se tineau dupa mine. N-am mai stat pe ganduri prea mult si am inceput sa alerg. Iesisem intr-o intersectie mare. M-am uitat in spate, dar nu era nimeni. Mi-am intors privirile in stanga si in dreapta, dar nimeni, nici urma de om. Sperietura a continuat cand...