Ea și liniștea // FINALIZATĂ

Capitolul 2: Liniștea din petalele trandafirului

Răsăritul care intra timid pe geamul fără perdele a trezit-o și anunțat-o că azi urma să fie o altă zi de liceu.
S-a ridicat ușor din pat și a mers la baie pentru a-și face dușul zilnic cu apă rece. Tremura de frig, dar măcar se trezea și-și menținea mintea limpede.
A ieșit din duș rapid, s-a acoperit cu un prosop și și-a privit reflexia din oglindă.
Avea fața trasă, ochii obosiți, pielea palidă. Claviculele ei erau ieșite în relief. Arăta ca o fantomă, iar claia de par ciufulit nu o ajuta deloc. A oftat și și-a prins părul într-o coadă înaltă. S-a dat cu parfumul ei ieftin și a ieșit, mergând în dormitor.
Și-a luat pe ea lenjerie curată, aceeași pereche de blugi și un tricou negru simplu, peste care și-a pus o jachetă de blugi largă și decolorată. Și-a luat caietul pe care-și scrisese orarul și și-a pus cărțile în ghiozdan, alături de caiete și alte ustensile de scris. A mers în bucătărie, unde a mâncat cereale cu lapte, ca în ziua precedentă și a mai luat două cuburi din ciocolată.
A mers în holul micuț, și-a luat teneșii și a plecat alene spre liceu.
Drumul era destul de lung, iar ea avea destul de mult timp, așa că admira casele, de la cele mai modeste, până la cele mai luxoase.

-'Neața! spune o voce deja cunoscută în spatele ei.

A mărit ochii considerabil la auzul vocii lui. S-a întors și a dat nas în nas cu el. S-a dat un pas înapoi brusc și l-a privit rece, cu toate că obrajii ei spuneau altceva. El a privit-o cald și i-a zâmbit.

-Ești ok? întreabă el.

-M-ai speriat, îi răspunde și pornesc împreună spre liceu.

-Nu sunt chiar așa urât.

-Nu la asta m-am referit.

-Deci spui că sunt frumos?

-Nu spun că ești urât.

-Eviți întrebarea?

-Nu. Oprește-te.

-Nici nu am început.

-Ce faci aici?

-Merg la școală, spune el.

-Locuiești pe aici? întreabă curioasă.

-Da, nu-mi place agitația.

-Nici mie, spune ea.

-Avem ceva în comun.

-Aparent, răspunde și grăbește pasul.

-Te grăbești? Mai e mult până începe liceul, spune și o prinde din urmă.

-Mă urmărești? îl întreabă ea.

-Nu. Da. Vreau să te cunosc, spune el încurcat.

-De ce o ți într-una cu asta? De ce vrei să mă cunoști?

-Pentru că ești altfel, spune el, iar ochii ei albaștrii se măresc din nou.

-Ce e așa altfel la mine?

-Nu ai "ceva" anume altfel. Ești altfel.

-Nu înțeleg.

-Nu ai cum, spune și oftează încet. Pot să te întreb ceva?

-Da, îi răspunde ea și-l privește printre gene.

-De ce vorbești cu mine? Nu ne cunoaștem.

-Dacă am trăi toți după criteriul ăsta nu am mai vorbi deloc. Nu poți cunoaște o persoană dacă nu vorbești cu ea.

-Poetic.

-Nu chiar. De ce vrei să mă cunoști?

-Ești ca un trandafir. Caracterul tău aparent dur și singuratic sunt spinii. Ca să ajung la tine, adică la trandafir, trebuie să trec de spini.