Ea și liniștea // FINALIZATĂ

Capitolul 9: Liniștea din secrete

- De ce? întreabă Adam mai încordat ca niciodată.

Ochii îi sângerau a ură, durere și dezamăgire. Dylan avea dreptate, iar el nu voia să recunoască. Îl durea că ea, dintre toți, a ajuns rănită.

-"De ce" ce, baby? întreabă Rebeka, oferind manichiurii sale mai multă atenție decât iubitului ei.

-De ce ai trimis mesajul ăla? întreabă strângându-și mâinile-n pumni.

-Ce mesaj? întreabă privindu-l cu interes.

-Nu mă înfuria mai mult decât sunt! Mesajul cu numărul Hannei și îndemnul de batjocură, cât de josnică poți fii? scuipă el cuvintele.

-Am recurs la cea mai simplă mișcare pentru a o îndepărta, pentru că eu nu împart, pe nimeni și nimic, iar ea a atentat la două persoane la care țin, tu și fratele meu. Ție clar acum, babe?

-Foarte. Update, Rebeka. Nu mai sunt babe de acum. Over, spune pe limba ei și pleacă.

-Te despărți de mine? întreabă ea, oprindu-l.

-Exact.

-Nu poți face asta!, spune ea nervoasă.

-Las-o așa acum sau până mâine află tot liceul că tu te-ai "mozolit" cu Blake în timp ce eram împreună, îi oferă replica și dispare în umbra nopții.

.
.
.

-Dylan, trebuie să vorbim, te aștept la locul nostru, îi lasă Adam un mesaj și pornește spre locul în care cei doi aveau să se întâlnească.

Cerul înstelat îi aducea aminte de ochii ei blânzi și îl calma. Răcoarea serii îl cuprinsese și îi era frig. Toamna își lăsa amprenta. Parcul rămase neschimbat. Era doar afectat de trecerea timpului. Când a intrat pentru prima oară după așa mult timp în acel loc plin de amintiri, a mers direct în locul lui preferat, pe leagăn, acel leagăn care i-a marcat copilăria mai mult ca orice.

-Adam, de ce naiba m-ai chemat aici la ora asta? întreabă Dylan, așezându-se pe leagănul de lângă el. Hannah e bine?

-Da, e acasă. Mai ști locul ăsta? spune zâmbind nostalgic.

-Leagănul secretelor, n-aș uita, îi răspunde Dylan privind în gol.

-Ai avut dreptate, în legătură cu soră-ta, recunoaște rănit.

-Te-am avertizat, dar tu ce-ai făcut? M-ai dat dracu'.

-Și-mi pare foarte rău. Am greșit. Am înțeles. M-am despărțit de ea, spune încet. Facem pace? spune ridicând mâinile în semn de predare.

-Pace, îi zâmbește și-i dă un pumn în umăr.

-Acum, revenind la treburi serioase, Hannah.

-Ascult, îl îndeamnă Dylan curios.

-Ai grijă de ea, Dyl.

-Tu ce ai? De ce nu o faci tu însuți? Adică, ești lângă ea 99% din timp.

-Eu sunt... toxic pentru ea. Are nevoie de cineva bun lângă ea, iar ăsta ești tu.

-Nu mă înțelege greșit, o plac, adică mult, dar nu ți se pare că "toxic" e cam exagerat?

-Nu, deloc. Eu sunt genul ăla de "player", indiferent de cât de penibil sună. Vreau ca ea să nu simtă nimic pentru mine. Nu vreau să o rănesc. Nu vreau să sufere pentru că eu chiar țin la ea, mult, i se destăinuise el prietenului său. Vreau...

-Stai, tu...o placi? întreabă Dyl confuz.

-Mai mult decât atât și mă distruge complet când o văd plângând. Tot ce vreau e să fie fericită, să aibă o viață normală, măcar de acum încolo dacă până acum nu a fost.