Ea și liniștea // FINALIZATĂ

Capitolul 3:Liniștea din noua casă?

Spitalul. Este locul care pe unii îi ajută, iar pe alții îi distrug. Este locul unde încep și se sfârșesc vieți.
Este primul loc pe care l-a văzut Hannah când și-a recăpătat cunoștința.
A deschis ochii, iar mirosul tipic i-a invadat nările. A încercat să se ridice, dar perfuziile din ambele mâini nu o lăsau. O durere de cap a cuprins-o.

-Ești mai bine? întreabă el încet.

-Da. Ce caut aici?

-Ai leșinat. M-ai speriat îngrozitor, spune și o privește atent.

-Îmi pare rău. De cât timp sunt aici? Tu de ce ești aici? îl bombardează cu întrebări.

-De câteva ore. Sunt aici pentru că îmi pasă, în primul rând. Nu ți-am găsit telefonul, așa că nu ți-am putut anunța părinții, spune el, iar ochii ei s-au umplut iar de lacrimi. Ce s-a întâmplat? Te doare ceva?

-Da, spune ea și lasă lacrimile să curgă. Mă doare sufletul.

El s-a apropiat și a luat-o încet în brațe. Ea i-a făcut loc pe pat, iar el s-a așezat. Și-a lăsat capul pe pieptul lui și a continuat să plângă.

-Mama a murit când m-am născut, iar tata a plecat și el când aveam 9 ani, începe ea tristă. Am rămas cu bunica, care vine la mine o dată pe săptămână, în apartamentul ăla jalnic și-mi aduce ce am nevoie. Nu o pot condamna, e la fel de săracă ca mine. Am ieșit prima dată din liniștea mea acum două zile, la deschidere. Am vrut o schimbare, am vrut să fiu normală și deja îmi pare rău.

-Nu spune asta, zice Adam și o mângâie pe cap. Dacă nu ți-ai fi părăsit liniștea, nu te-aș fi cunoscut, adaugă el și-i sărută creștetul capului.

-Nu te-aș condamna dacă ai pleca acum, spune ea, îndepărtându-se de el.

-Nici vorbă, o contrazice el trăgând-o înapoi. Nu asta ar face un prieten adevărat , nu contează asta.

-Suntem prieteni? întreabă ea cu o voce mică.

-Suntem.

-Mulțumesc, spune ea.

-Acum, spune-mi, de ce nu mănânci? întreabă el încet, continuând să-i mângâie părul.

-Sincer, nu prea am avut ce...

-Nu. Refuz să cred așa ceva.

-Nu-mi place să mint.

-Adică...? nu mai continuă întrebarea.

-Da... Nu vreau să fac vreo dramă din asta. Îmi pare rău.

El se ridică și pleacă, fără să mai spună altceva și revine după câteva minute cu o pungă plină de mâncare.

-Am crezut că ai dar bir cu fugiții, spune ea râzând.

-Nici vorbă. Mănâncă ceva, îi întinde punga. Eu merg să văd cum să te scot de aici.

-Ok, îi zâmbește ea.

Îi zâmbește înapoi, apoi părăsește camera.
Fata deschide punga curioasă și scoate din ea primul lucru pe care-l vede, un burger. Nu mai savurase unul de mult timp.
  Chiar în timp ce-și savura masa, o asistentă a intrat, iar după ce i-a scos perfuziile, i-a spus.

-Ai grijă de tine... și nu-l lăsa să plece.

-Promit, îi zâmbește ea.

  Adam intră iar în salon cu un teanc de haine în mână.

-Sunt ale mele, sper că nu te deranjează. Îmbracă-te și hai acasă.

-Ok, spune ea luând hainele.

El părăsește salonul, iar Hannah își pune pe ea treningul larg, tricoul și hanoracul lui Adam, apoi iese. Îl vede pe băiat, sprijinit de un perete și merge la el.

-Mergem?

-Poți să mergi? întreabă el.

-Da, nu sunt bolnavă, să mergem, spune ea și pornesc spre ieșire.

  Era întuneric, iar vântul rece reușise să-i pătrundă pe sub haine, dar nu a spus nimic. Oricum i se părea mult prea protectiv.
  Băiatul a condus-o până au ajuns în fața unei mașini cu sigla Mercedes pe ea.

-Ea e marea mea iubire, spune Adam privindu-și mândru mașina.

-E frumoasă, spune Hannah, neștiind ce altceva ar fi putut spune.

El se apropie de ea și o ia în brațe.

-Asta pentru ce e?

-Mă bucur că ești bine.

O lasă din îmbrățisare și îi deschide portiera.

-Mă duci acasă, nu?

-Mergem acasă, o corectează el.

-Ce vrei să spui?

-Te muți cu mine, spune el simplu.

-Nici vorbă! spune ea. Mă duci acasă, la mine, specifică.

-Da. Asta fac. Mergem, îți iei hainele și vi la mine.

-Nu vin la tine. Nu poți să mă obligi.

-Ba pot și o să o fac.

-Nu e corect...

-Nu mai comenta. Vi și punct. Nu mai discutăm, spune el serios și o privește dur.

Privirea rece i-a pătruns până în suflet. Nu a mai spus nimic.

Ajunsă acasă, își împachetează hainele pe care și le pune într-o valiză micuță, îi lasă un bilet bunicii și pleacă.

Casa lui era mare, suficientă pentru amândoi și încă câțiva. El i-a făcut turul și a lăsat-o să-și aleagă camera. Ea a ales-o pe cea mai mică din întreaga casă. Se afla exact lângă a lui. El locuia singur, ceea ce a făcut-o să se gândească că și el avea o poveste, dar nu. Părinții lui erau în centrul orașului, norocosul.

Adam era singur la părinți. Era bogat, în adevăratul sens al cuvântului. Avusese o copilărie fericită. Nu suferise.

El era exact opusul ei. Poate asta i-au făcut să fie cei mai buni prieteni.

Cu cât timpul trecea mai mult, cu atât prietenia lor devenea mai puternică. Erau nedespărțiți. El o ajutase mult, îi oferise tot ce viața îi furase până atunci: afecțiune, iubire, hrană și orice altă necesitate.
O lumină cerească parcă o lovise. Pentru prima oară în viața ei se simțea fericită. Adam era fericirea ei. La ce sunt buni prietenii?
Avea un cămin, unul primitor. Avea o nouă oază de liniște.
Liniștea ei se auzea mai bine acum. Vila îi crea ecou. Își putea auzi fiecare gând.
Simțea totuși un mare gol. Cu excepția prieteniei sale cu Adam, nimic nu o lega de vilă. Se simțea ca un intrus. Se simțea în plus.
  Avea să plece, cândva. Voia să își ia o slujbă cu care să se întrețină. După nici o zi petrecută acolo, îi era dor de casă. De casa ei, în care liniștea era proprietara, mai mai mult decât ea.