Ea și liniștea // FINALIZATĂ

Capitolul 10: Liniștea din încredere

Somnul a părut inexistent pentru amandoi, de parcă doar ar fi închis ochii. El a decis să mai rămână în pat câteva minute, timp în care ea s-a dat jos din pat, târându-și picioarele până la camera lui Adam. A ciocănit slab, iar vocea lui somnoroasă și răgușită, cu excepția faptului că i-a provocat un mic fior pe spate, a anunțat-o că poate intra pe teritoriul lui.
A deschis ușor ușa și și-a strecurat capul pe crăpătura micuță.

-'Neața, pot să intru? întreabă ea căscând.

-Sigur, spune el, ridicându-se puțin, astfel încât s-o poată vedea.

Ea deschide ușa mai tare și pătrunde în cameră, ajungând cu pași mici lângă patul lui și trântindu-se lângă el. I-a zâmbit.

-Abia îmi țin ochii deschiși, mărturisește ea, intrând sub așternut cu pielea de găină. De ce e așa frig? întreabă, ridicându-și genunchii la piept și lăsându-și capul pe pernă.

-Jur, ești adorabilă, spune el întinzându-se și căscând profund. Vrei să stai azi acasă, nu?

- Mai mult ca orice, te rog, îl imploră ea poziționându-se mai bine între așternuturile moi.

-Ok, cedează el. Nu mergem azi. Dă-mi un minut, spune luându-și telefonul de pe noptieră, moment în care ea observă că nu are tricou și se îndepărtează subtil.

El a dat câteva mesaje apoi a spus:

-Gata, avem liber azi și n-o să avem probleme la liceu.

-Mulțumesc, spune ea făcându-se comodă.

A închis ochii, iar în scurt timp a adormit.

-Doamne, ce-mi faci, spune Adam și coboară din pat, își pune un tricou pe el, apoi părăsește camera.

Își ia telefonul, iar ajungând în sufragerie formează numărul lui Dylan.

-Alo? răspunde acesta surprins.

-Unde ești?

-În drum spre liceu, de ce? întreabă el confuz.

-Ai chef de un micuț chiul azi? întreabă Adam. Nici eu și nici Hannah nu merge.

-Sună bine. Vin acum, spune Dylan și închide.

-Am rezolvat și asta. Bun, spune Adam pentru sine. O să te uit, promit.
.
.
.
-Adam, am ajuns, strigă Dylan din tocul ușii.

El apare de după colț și-i zâmbește.

-Hei, spune relaxat.

-Unde-i Hannah? întreabă Dylan cu o sclipire ciudată în ochi.

-Mă rănești, se preface Adam, amuzat. Credeam că suntem prieteni, adaugă, râzând. Sus, la mine, îi spune.

-De ce la tine? Sper că nu...

-Nu!, îl întrerupe. Nu te abera, spune enervat și pleacă.

-Unde te duci? întreabă Dylan exasperat.

-Ai grijă de ea azi, spune el și iese din casă, trântind ușa.

Un scârțâit de roți s-a auzit, moment când Dylan știa că Adam a plecat.

-De parcă dacă tu ai fi găsit-o în patul meu, n-ai fi reacționat la fel, dobitocule, spune Dylan și o ia la pas pe scări spre camera lui Adam.

Ușa era între-deschisă. A privit-o din tocul ușii cum doarme liniștită pentru câteva secunde. Apoi a intrat încet și s-a întins pe pat lângă ea. I-a îndepărtat ușor părul de pe fața palidă și i-a zâmbit. Ea a mârâit scurt și și-a afundat capul în pernă.