Ea și liniștea // FINALIZATĂ

Capitolul 8: Liniștea din șoapte

A pășit ușor pe aleea luminată de apus, apoi a intrat în casă.

-Am ajuns, țipă în speranța că Adam o va auzi.

-Hei, spune el apărând din sufragerie și ținând-o pe Rebeka în brațe.

-Oh, bună, spune ea surprinsă. Tu trebuie să fi Rebeka, spune și-i zâmbește.

-Da, sunt, spune ea. Tu ești Hannah,nu? spune zâmbitoare și întinde mâna.

-Da, îmi pare bine, spune ea întinzându-i mâna.

-Și mie, îi răspunde zâmbind timid.

-Cum a fost cu Dylan? le întrerupe Adam plictisit, poate ușor mâhnit.

-Umm, nu știu ce să zic.

-Te-a supărat? întreabă încordându-se.

-Nu. Nici vorbă, spune încet calmându-l. Eu.. sunt cam obosită, mă întind puțin, spune și o ia la pas spre camera ei.

Urcă scările grăbită, apoi intră în camera ei, având grijă să nu trântească ușa. S-a așezat pe pat și a inspirat adânc.
Telefonul i-a vibrat în buzunar. Un mesaj, care treptat s-au transoformat în zeci.

"Cine dracu ești și de ce ai intrat în viețile noastre?"

"Nu ai ce căuta la liceu"

"De ce nu te arunci în fața unui tren?"

"De ce respiri?"

"Tu chiar crezi că dacă ai devenit parașuta lui Adam, te va ajuta la ceva?"

"Nu ți s-a spart oglinda azi dimineață când te-ai uitat la ea sau pur și simplu n-ai făcut-o?"

Mesajele curgeau mai ceva decât cascada Niagara, iar lacrimile ei coborau pe podeaua rece în tandem.
Citea fiecare mesaj și se simțea din ce în ce mai rău.
Un mesaj însă, i-a atras atenția. Era de la Dylan.

"Afară, acum."

Scurt și succint.

S-a ridicat cu greu, și-a șters lacrimile cu dosul palmei și a coborât la parter, evitând privirile celor doi îndrăgostiți aflați în living.

-Unde pleci? o întreabă Adam, privind plictisit show-ul TV.

-Afară, spune simplu și pleacă.

Ajunsă în fața porții, își mai șterge o dată lacrimile noi apărute, zâmbește și-i deschide lui Dylan. El și-a ridicat privirea, tristă, s-a apropiat și a luat-o în brațe, cu forță.
Se spune că o îmbrățișare poate opri o mie de lacrimi, dar Hannah, aflată în această ipostază, nu a făcut altceva decât să lase lacrimile să curgă cu viteze devastatoare pentru sufletul ei.

-Descarcă-te, sunt aici, spune el și o strânge la piept punându-și capul pe umărul ei, iar ea copiindu-i mișcarea.

-Merci, a spus încet și a început să-și verse lacrimile pline cu veninul cuvintelor lor.

Au rămas îmbrățișați pentru o perioadă, ea icnea de durere, iar el o mângâia blând pe spate.

-De unde ști? întreabă în șoaptă printre lacrimi.

-Un mesaj anonim, circulă prin tot liceul, îi spune sincer.

Liniștea s-a lăsat iar între ei. Ea a continuat să plângă, iar el a luat inițiativă, fără să gândească, ceva spontan, ce poate, se gândea el, o va opri. Astfel, s-a depărtat puțin din îmbrățișare, i-a prins fața în palme și a sărutat-o, scurt și cuprinzător. Ea a rămas blocată pentru o secundă, apoi i-a răspuns la fel de intens cum o făcea și el.