Ea și liniștea // FINALIZATĂ

Capitolul 12: Calmul din fumul țigării

Liceul era la fel. Nimic nu se schimbase.

Mesaje pline de ură continuau să curgă, exact ca o cascadă. Privirile erau asupra ei, niciodată prietenoase. 

Adam era distant. Abia vorbeau acasă.

Dylan era mai mereu în jurul ei, comportâmdu-se cât mai normal posibil, până a renunțat, închizându-se în sine.

  Timpul trecea, iar vacanța de iarnă avea să sosească în curând.

  Se schimbase și nu în bine. Secretele îi făceau rău. Tot ce-și dorea era sinceritate. Nu mai suporta atmosfera rece de acasă. Încercase să se întoarcă la vechiul ei apartament, dar el o oprise de fiecare dată. Totul era din ce în ce mai rău. Dar în tot răul și un bine.

FLASHBACK

*Hannah POV*

Am părăsit clădirea pe care o uram din ce în ce mai mult și am dat drumul lacrimilor imediat cum am ajuns în spatele ei. Am oftat puternic și m-am așezat direct pe asfaltul rece.
  Afară era frig, noiembrie se dovedise a fi o lună prea friguroasă pentru o pereche de blugi rupți, un tricou și o geacă de piele, iar teneșii umezi completau perfect ținuta mea rebelă.
Totul se năruise când începeam să gust pentru prima oară din fericire.

De ce?

      Adam era așa distant că îl vedeam mai mult în cantina liceului ăstuia blestemat decât acasă.
  Am cedat nervos de nenumărate ori când am aflat. O spun pentru toată lumea acum: Jingle Jangle nu este soluția pentru probleme, de nici un fel, niciodată. L-am urât pentru ce-a făcut. Încă o fac, dar am ajuns să-l înțeleg mai bine în ultimul timp. Nu, nu am încercat.

   Dylan s-a îndepărtat de mine în ultimele săptămâni. Am înțeles că a încercat mult să-mi intre in grații, mai ales după noaptea aia. Oh, noaptea aia tâmpită. Secretele pe care băieții le aveau au creat o bariera indestructibilă  între noi.

Mă doare, enorm.

Așa cum ei s-au închis în ei, am făcut și eu. Oricum eram obișnuită. Am fact asta toată viața. Nu-i mare lucru. Și totuși mă oftică faptul că mă obișnuisem să mă deschid în fața lor.

Sunt iar singură.

-Poate ar ajuta, spune băiat cu glugă care nu știu când s-a așezat lângă mine.

Nu-i pot vedea fața dar simt că mă privește. Îmi șterg lacrimile rapid, apoi spun:

-Poftim?, vocea mea fiind confuză, până să observ că îmi întinde o țigară.

-Ajută, spune simplu.

-E joint sau ceva? N-am de gând să mă droghez, spun oftând la amintirea lui Adam.

-E normală, spune punându-mi-o în mână.

Am tremurat la contactul cu mâinile lui reci.

-De ce aș avea încredere? întreb cu o urmă de reproș. Nici măcar nu te cunosc.

- Sunt Will, spune el privindu-mă pentru prima oară în ochi.

Am tresărit ușor când am observat nuanța închisă. Ochii lui negrii exprimau durere și ură, exact ceea ce simțeam și eu.