Ea și liniștea // FINALIZATĂ

Capitolul 6: Liniștea de dinainte de război

-Ce vrei, Adam? întreabă ea din grota ei.

-Pot să intru? Te rog, spune el cu o voce joasă.

-Mâine. Nu pot acum. Nu mă simt în stare. Ok?

-Te rog, repetă el disperat.

-Bine, intră, spune ea înfrântă.

-De ce stai cu el? întreabă, de data asta mai calm, apropiindu-se de ea.

-N-am voie? Sau ce? întreabă flegmatică.

-Nu e de tine, răspunde la fel de sictirit.

-Dacă nu el, cine? Ce e greșit? De ce reacționezi așa? îl întreabă ea controversată.

-Nu-l vreau lângă tine și punct, îi prinde mâinile între ale lui și le strânge.

-Nu îmi spui cu cine stau. Acum, te rog, pleacă sau o să o fac eu și nu mă mai întorc, spune privindu-l tristă în ochii mari și șocați.

-Ai înțeles totul greșit, spune el și pleacă fără să-i mai zică nimic.

-De ce nu vrei să stau cu el? Ce îmi ascunzi? se întreabă pe sine, fără să primească și un răspuns.

.
.
.
-Dyl? întreabă ea ștergându-și lacrimile a suta oară și privind cu greu dacă a format bine numărul lui.

-Hannah, plângi? întreabă el speriat. Unde ești? întreabă iar.

-În spatele liceului, te rog,...

-Vin acum, spune și-i închide.

Se ghemuiește mai bine și se sprijină de peretele scorojit al clădirii mari, sperând ca nimeni cu excepția lui Dylan să nu o găsească.
Ploua. Curtea liceului era goală. Era liniște, exact cum îi plăcea. Și-a dat părul, leoarcă deja, după urechi și a ascultat. Stropii de ploaie se loveau agresiv de asfaltul rece.

-Hannah? Unde ești? se aude vocea lui Dylan aproape de ea.

-Aici...

El a apărut de după un colț, iar văzând-o, a căzut în genunchi lângă ea. A luat-o în brațe și a strâns-o puternic. O vibrație.

-Ești bine? Te doare ceva? întreabă el îngrijorat.

-Fizic nu, dar sufletul se pune? întreabă ea și cade în neștiință.
.
.
.
A deschis ochii obosită și confuză, uitându-se în jur. Nimic cunoscut. Era întinsă pe un pat mare, într-o cameră mobilată modern, o cameră bărbătească, deduce ea după culorile sobre.
  A încercat să-și amintească ce s-a întâmplat, totul trecându-i prin fața ochilor ca un fulger. Ură. Lacrimi. Ploaie. Dylan. Beznă.
  Se ridică ușor în fund. Își șterge noile lacrimi, apărute de nicăieri. Observă că nu mai este îmbrăcată în hainele ei, purtând acum un tricoul negru larg care-i trecea bine de fund.

-Dyl? îl strigă ea, dregându-și vocea.

După câteva secunde, el apare de după ușa închisă.

-Ești mai bine? întreabă el, așezându-se pe marginea patului.

-Da. Ăsta nu era pe mine înainte, îi spune rușinată, atingând tricoul. Ai ceva să-mi spui? întreabă ea ușor speriată.

-Îmi pare rău, dar hainele tale erau ude, spune privind-o în ochi.

-Deci...ămm, ai văzut..? întreabă ea bâlbâindu-se.

-Îmi pare rău, repetă el. Nu am avut de ales.

-E ok. Merci, spune ea.

-Ce s-a întâmplat? își face el curaj să o întrebe.