Ea și liniștea // FINALIZATĂ

Capitolul 5: Liniștea din ochii verzi

Dimineața, liniștea lipsea. Nu era obișnuită ca la răsăriturile soarelui liniștea să dispară. În casă era liniște, dar sufletul ei urla. Era confuză.
S-a ridicat din pat și a mers în duș, unde a lăsat apa caldă s-o învăluie. Nu a stat mult, ieșind acoperită cu un halat scurt și părul lăsat pe spate. A înțepenit când l-a văzut pe Adam în fața ei.

-'Neața!, spune el privind-o obosit.

-S-a întâmplat ceva? întreabă ea alarmată, trăgând pe cât posibil de halat.

-Voiam să te întreb dacă vi azi la liceu, se fâstâcește el holbându-se la ea.

-Adam, încetează! spune ea și-l împinge afară din camera ei. Așteaptă-mă jos! îi spune din tocul ușii și dă să o închidă dar e oprită. Ce? întreabă indignată.

-Ești frumoasă, spune el zâmbitor, apoi pleacă, lăsând-o mai confuză decât s-a trezit.

A decis să ignore totul, continuându-și rutina. Și-a uscat părul și la prins într-un coc ciufulit, s-a îmbrăcat cu una din perechile de blugi pe care le avea și un pulover larg, care-i ascundea formele. S-a încălțat cu perechea ei veșnică de teneși, și-a luat rucsacul tocit de vreme și a coborât la parter, unde el o aștepta.

-Mai repede decât mă așteptăm, spune surprins, lăsând telefonul din mână.

-Nu am cu ce să pierd timpul, spune ea simplu, ocolindu-i privirea.

Și-a lăsat rucsacul lângă al lui, pe canapea și a mers în bucătărie, de unde și-a luat un măr.

-Doar nu mănânci ăla? întreabă serios.

-Ba da, spune ea ignorându-l.

-Ai ajuns în spital pentru că nu mâncai. Nu poți să continui așa, spune el dur.

-Nu-mi mai scoate ochii cu asta. Nu e vina mea că n-aveam nimic, urlă ea lăsând lacrimile să curgă.

-Nu plânge, spune Adam trist luând-o în brațe. Îmi pare rău.

Ea nu i-a răspuns. Doar l-a strâns în brațe puternic. Avea nevoie de o îmbrățișare, la fel ca de aer.

-Hai să mănânci, spune el și o așează la masă, cotrobăind prin frigider scurt timp.

-Nu trebuie să faci asta. Serios, spune ea ștergându-și lacrimile.

-Ba da, trebuie. Ești aici pentru că vreau să am grijă de tine. Îmi ești ca o soră mai mică, spune el zâmbitor, iar ceva s-a rupt în ea. Ăsta e doar începutul. După ore mergem la cumpărături.

-N-nu e nevoie. Nu îmi trebuie nimic.

-Ai nevoie de multe. De haine, de încălțăminte, cosmetice și orice alte chestii folosesc fetele, spune el blând în timp ce-i făcea un sandviș.

-Nu, nu vreau nimic. Deja e prea mult că stau aici,ok? Nu îți cheltuiesc și banii. Mă simt prost oricum. Înțelege, te rog, îi spune privindu-l tristă.

-Nu-mi place cum gândești, spune întinzându-i sandvișul pe care ea îl ia și începe să-l mănânce încet. Ce-i al meu e și al tău.

-Îmi pare rău, îi copiază replica, dar nu e așa.

Nu și-au mai vorbit, fiecare fiind pierdut în propriile gânduri. Nici până la liceu nu și-au mai spus nimic, intrând împreună dar luând-o în direcții diferite.
Ea a mers în clasă, unde câteva dintre colegele ei, adunate în jurul unei bănci, au început să râdă.

-De unde ți-ai luat hainele astea, Cenușăreaso? Din gunoi? întreabă ele sarcastice și râd.

Ea nu le-a oferit importantă cu toate că se simțea rănită. S-a dus la locul ei, așezându-se obosită pe scaun.
Și-a scos caietul din ghiozadan și a așteptat profesorul, care întârzia să apară.