Ea și liniștea // FINALIZATĂ

Capitolul 14: Rațiunea dispare unde apare durerea

Dylan a intrat pe ușă, balansându-se ușor și lovindu-se de privirea dură a lui Adam.

-Ce? întreabă el.

-Și tu? Ce naiba s-a întâmplat la petrecerea aia? întreabă Adam nervos.

-Alcoolul a scos adevărul la suprafață și a rănit prea multe persoane azi, spune rece.

-Ce ați vorbit? De ce ai plecat de lângă ea? De ce a făcut o criză? De ce o doare? întreabă exasperat și foarte confuz.

- Nu mai contează. Mâine o să uite complet ce s-a întâmplat azi, dar eu nu, spune încet.

-Ce s-a întâmplat? insistă el nervos.

-A învățat ce este iubirea în cel mai dureros mod, scuipă Dylan cuvintele și pleacă.

Adam oftează puternic și se trântește pe canapea, gândindu-se la ce s-ar fi putut referi Dylan. Confuzia se instalase, iar combinată cu alcoolul pe care l-a băut și oboseală, fie fizică, fie psihică, l-au determinat să cadă într-un somn adânc.

.
.
.

O durere imensă de cap fusese primul lucru pe care-l remarcase din secunda în care a deschis ochii. S-a dat încet jos din pat, simțind cum toată planeta se învârte prea rapid. Coboară la parter, ținându-se de pereți, în căutarea lui Adam și a pastilelor. Nu își aducea aminte absolut nimic. Totul era în ceață.

-Adam? strigă ea încet, iar el apare câteva secunde mai târziu din sufragerie.

-Mergi în bucătărie, vin acum, spune el cu ochii parțial închiși, iar ea aprobă, târându-și picioarele până la primul scaun pe care l-a zărit.

S-a așezat obosită și a oftat puternic.

-Îmi explodează capul, spune ea, auzindu-l pe Adam cum intră în spatele ei.

-Ia, spune el grijuliu și-i întinde două pastile, punându-i apoi apă într-un pahar.

-Mersi, spune ea zâmbind strâmb. Ce... mai exact... am făcut ieri? întreabă ea ușor stânjenită.

-Nu-ți amintești nimic? întreabă el confuz.

-Ceață totală, recunoaște masându-și ușor tâmplele.

-Ah, ezită el, nu mare lucru. Ai băut prea mult și când te-am găsit erai întinsă pe undeva, nu-mi amintesc, minte, și te-am adus acasă.

-Hmm, spune confuză. Păi, merci atunci. Tot ce îmi amintesc este că ne-am împăcat, apoi vodka, apoi negru.

-N-ai pierdut prea multe, spune el convingător. În orice caz, azi îți revi din starea asta și mâine mergem la liceu, împreună, adaugă zâmbitor.

-Convenabil. De acord, spune ea zâmbindu-i înapoi. Acum că suntem ok..., spune ea reținută, de ce mă evită Dylan? întreabă tristă.

-Nu știu. Ar trebui să vorbești cu el, spune Adam, înghițindu-și nodul din gât.

-Nu vrea să mă vadă. Mă ocolește. Cum să vorbesc cu el dacă nici măcar nu îl văd? întreabă sceptică.

-Vrei să vorbesc cu el, nu?

-Ar fi drăguț. Vreau doar să-l anunți. Te rog.

-Bine. Vrei să-l chem aici azi? întreabă simplu.

-Vrei?

-Sigur, vreau să fim ok, cu toții, spune el. Îl sun acum, spune el, mergând să-și caute telefonul.

-Mersi, spune ea, pornindu-și aparatul de cafea.

.
.
.

Soneria s-a auzit, iar inima îi bubuia în tandem. Adam plecase. A hotărât că e mai bine să plece și să îi lase să-și rezolve singuri problemele. A coborât scările în fugă și s-a oprit în fața ușii. A respirat adânc și a deschis-o. El a privit-o cu ochii reci și goi, schițând un zâmbet slab și melancolic în colțul gurii.