Cuibul păsărilor

7. La ceai

      De dimineață, de când poștașul îi adusese telegrama și se grăbise s-o citească, Eleny nu mai avea astâmpăr. Weiss, prietenul de-o viață, în care-și pusese toată încrederea, îi scrisese despre Mina. O găsise! De fapt, așa cum îi precizase în telegramă, găsise un soi de fată care îi semăna foarte mult și de aceea o invita la Iași s-o vadă.

      —Ce ai, draga mea? Ce naiba faci de dimineață, că nu mai poate omul să-și bea cafeluța și să citească din gazetă, că tot cânți prin salon ca o fată mare în prag de nuntă. Of, măcar de-ar fi adevărat! zise necăjită doamna Sebeșanu. Vine Emil?

      —Nu, deși îmi face plăcere când vine, că așa mai aflu ce se întâmplă în târgul moldovenesc.

     —Ce-ai găsit așa deosebit la târgul ăla? Urbea noastră este mult peste clasa lui. Praf și căruțe, dame împiedicându-se de țărani mirosind a balegă și lapte acru, asta are acel târg! 

     —Că aici este lumea mai brează..., zise Eleny într-o doară trecând cu degetele absentă peste ciucurii perdelelor.

     —Draga mea, sper din tot sufletul să te abții în fața lui taică-tău dacă vine vorba de Iași! Știi ce amintiri are de-acolo...

     —Mamă, vreau să mă duc la mătușa de sărbători. I-am scris...

     —Când i-ai scris?

     —Azi, de dimineață.

     —Cum așa?! Fără să știu și eu?

     —Ei, mamă, cred că la vârsta mea nu se mai cade să-ți cer acordul pentru fiecare fleac.

     —Fleac?! Cine te-a pus să scrii mătușii? Emil, nu-i așa?

     —Emil nu are niciun amestec în hotărârile mele.

     —Ar face bine, pentru că n-aș vrea să se spună despre vizitele lui dese la noi că încercăm să-i stricăm familia.

     —Familia lui? Foarte rar amintește de Eugenia, zise Eleny nedumerită.  Aproape mă face să cred că nici nu există pentru el. Mă întreb dacă așa ar trebui să fie o căsnicie...

     —Exclus, draga mea! De asta te rog să fii cu capul pe umeri și să nu-i oferi ocazia unei rătăciri...

     —Mamă, nu mai am optsprezece ani...

     —Ah, ce bine! răsuflă ușurată cu ironie doamna. Că nu-mi mai trebuia la vârsta asta înc-un nepot...

     —Mamă, pentru Mina vreau să merg la Iași. Am vrut să amân să-ți spun până când aveam să mă conving acolo că este ea...

     —Au găsit-o?!

     —Weiss a găsit-o. Of, nici nu mai am răbdare să aștept să vină tata ca să-i spun!

     —Vreau să vin cu tine! zise hotărâtă doamna Sebeșanu.

     —Mamă, tu n-ai văzut-o niciodată...

     —Și cred că am greșit atunci... Iar acum consider că este de datoria mea să fiu lângă tine. Cine știe ce oameni josnici se ascund după o copilă părăsită?! Sau poate nici ea nu-i străină de planul ăsta...

      —Mamă, ai un dar să-mi strici cheful!

      —Mai bine să ți-l stric acum decât să suferim cu toții de pe urma unei naivități de moment. Când vine taică-tău am să stabilesc cu el cum să facem..

     —Mamă? Dacă nu e ea?

     —Ne întoarcem acasă.

     —Nu... Nu așa îmi doresc să se sfârșească povestea mea, veșnic așteptând o fiică pierdută, singură, neputincioasă...