Cuibul păsărilor

21. Praznic cu de toate...

      După înmormântare, așa cum era obiceiul, doamna Ciure chemă la praznic rudele și cunoscuții doctorului. Pe sub dantela aruncată peste bordurile negre ale pălăriilor, ochi experimentați de cucuvele se agitau să surprindă durerea familiei Ciure până în cele mai mici amănunte. Zâmbeau când zăreau câte-o lacrimă agățată în colțul ochilor doamnei casei, dar se încruntau când dădeau de imaginea rece a Evei. Ca o statuie cernită, îmbrăcată complet în negru, supraveghind dacă masa avea de toate și parcurgând lungimea salonului cu pași ușori, abia perceptibili, Eva privea doar vesela cum se umplea și se golea într-un ritm alert. Din când în când îi făcea semn Floricăi să strângă farfuriile mânjite de bucatele pregătite încă din miez de noapte, să aducă alte platouri, să nu simtă doamna Ciure nicio clipă presiunea momentului din partea organizării.

      —Doamnă Ciure, zise părintele ridicându-se de la masă după ce gustă din fiecare fel înghesuit în dreptul său, Dumnezeu să-l ierte pe domnul doctor și să-i fie țărână ușoară! Mult v-ați chinuit cu el, dar iată că l-a cerut la Ceruri și-acolo a scăpat și de boală, și de greutăți, și de cele lumești...

     —Doamne ajută, părinte! zise doamna ștergându-și lacrimile. C-a fost om bun...

     —Fie binecuvantată jertfa și pe toți adunați aici! încheie preotul lovind umărul dascălului să-și ridice și el capul din strachina cu sarmale și afumătură.

     —Mulțumim, părinte! suspină doamna conducându-l pe hol spre ieșire.

     —Bun preot și cu har! se trezi vorbind doamna Alexandrescu, mușcând cu grijă dintr-un colț de brânză. Așa a slujit și la răposata, soră-mea, fie-i țărână ușoară!

     —Păi, ce-l costă? zise tare doamna Damian cu vocea rămasă gâjâită după răceala care-o țintuise-n casă încă de la sărbători.

     —Nu vorbi cu păcat, doamnă Damian! interveni și domnul Cărbuleanu, proaspăt proprietar al casei învecinate, care se plânsese acum câteva zile într-un cerc restrâns de faptul că boala de care suferea Ciure ar fi putut trece peste gard la el. Omul are nevoie de cele sfinte de când se scaldă-n cristelniță până ajunge să adoarmă-n coșciug.

     —Nu te-ai atins de mimica, domnule Cărbuleanu! observă madam Alexandrescu afișând același zâmbet fals de la începutul slujbei de pomenire. Chiar nu-ți place nimic?

     —Mă simt oarecum apăsat de situație, doamnă..., zise el depărtând ușor farfuria, cu degetele învelite în batistă.

     —Păcat pentru răposat! zise doamna Damian. Îi plăceau sarmalele...

     —Se vede că nu sarmalele i-au adus fericirea bietului doctor..., bombăni el.

     —Eu când văd sarmale nu mă pot abține! râse gâjâit doamna Damian. Hai, domnule Cărbuleanu, gustă! Sau te temi de vreo pecingine...

     Cărbuleanu se încruntă, își șterse inconștient mâinile cu batista și se feri să mai atingă ceva de pe masă. Doamna Alexandrescu se amuză văzându-l atât de temător, apoi ochii ei se ațintiră spre Eva, care, retrasă într-un colț de salon, aștepta ca praznicul să se sfârșească. De aproape două săptămâni lecțiile și drumurile ei la prăvălie se opriseră, iar atmosfera apăsătoare din casă o întristase și mai mult cu cât Grig era plecat mai tot timpul. Nu-i vorbă, că nici când venea nu-l vedea deloc... Se închidea în odaia tatălui său și ieșea de-acolo după ceasuri întregi de veghe. Spera ca de-acum viața ei să capete o altă înfățișare, dar cât de nebună să fi fost să creadă că, vreodată, în viața ei va străluci siguranța tihnită?