Cuibul păsărilor

9. Pretendenți

      Zbaterea ei era justificată, dar trupul lui Grig se resimțea destul de mult după ce o cărase prin târg până la birjă, apoi din marginea satului până la cabană. Oricum, era prea târziu să mai suporte încă o noapte albă luptându-se cu ea, după câte făcuse de când tatăl său hotărâse că vegheatul bolnavilor noaptea le putea salva viețile. ,,Să fii alături de cei în suferință este un dar pe care numai cei dedicați vindecării îl pot face." zicea adesea tatăl său.

     Se lămurise de-acum câțiva ani că nu asta era viața pe care și-o dorea. Tatăl lui îl rugase ca, doar când unul din medicii din spital nu putea veni, Grig să facă de gardă, pentru că vedea în el calitățile unui doctor desăvârșit. Ca orice părinte, fericirea copilului său valora mai mult decât părerile gurilor din târg. ,,Va veni și timpul tău, băiete! Și-atunci ai să faci tot ce poți să aduci fericire altora! " îi spusese atunci când Grig mărturisise că vrea să renunțe la postul său din spital.

     —Nu te mai zbate! mârâi el.

     —Nu mai vreau să stau aici! N-am de ce să mai rămân. Weiss mă așteaptă.

     —Să ce? Să se joace cu inima unei mame căreia i s-a pierdut fata?

     Eva se opri din frământare și se lăsă moale în încercuirea brațelor lui. El îi observă potolirea și făcu un pas îndărăt. Dacă n-ar fi jucat umbrele nopții aducând cu ele pe pereți lumina albastră a lunii, Grig ar fi observat paloarea feței ei, ca o nălucă uitată de timp printre oameni.

     —Acum văd că te-ai potolit. Putem să mergem la culcare?

     —Sunt fata doamnei de la București? întrebă Eva nedumerită.

     —Din cercetările lui Weiss se pare că da.

     —De ce nu i-a spus? De ce nu mi-a spus mie? întrebă ea întorcându-se cu fața la Grig.

     —Pentru că vrea să scoată profit maxim din neștiința voastră! Pe ea o vrea în patul lui, iar pe tine, să fii garanția alianțelor lui în viitor.

     —Viitor? Adică Șaraga...

     —Elias fost doar o pistă răsuflată, spuse bărbatul depărtându-se de ea să aprinsă lampa din bucătărie. Acum, după prostia făcută, crezi că Weiss se va mai gândi la el? De ce-ar mai face-o? Ce-i poate oferi Șaraga și altul nu?

      —Altul? îl urmă Eva desculță, cu ghetele în mână. Care altul? Eu o vreau pe mama!

      —Fără Weiss n-ai nicio șansă! zise el scăpărând flacăra și punând peste ea sticla suplă, ca un trup rumenit de țigancă, împrăștiind astfel în jur o lumină slabă.

      —Și-atunci?

      —Fără tăcerea ta nu ai nicio șansă!

      —De ce să tac, că nu-s vinovată! se propti ea lângă peretele bucătăriei, încrucișându-și brațele sub piept.

      —Cât de sigură ești!

      —Ce vorbă-i asta? se sperie ea scăpând ghetele din mână.

      —Păi, pune și tu cap la cap lucrurile: răpită, dusă la Șaraga acasă, apoi ai încăput pe mâinile mele și te-am adus aici... În tot acest timp ai fost inconștientă.

      —M-ai adormit!

      —Și ce bine ai dormit! M-ai lăsat să te am în liniște, fără împotrivire.

      —Nu te cred! se strânse ea, verificându-și rochia și jupa dacă erau întinse.

      —Cât de naivă ești! zâmbi el urmărindu-i panica.