Cuibul păsărilor

16. Cine plătește?

     Noaptea nunții? Nu se putea numi așa. După episodul din salonaș, când tensiunea sexuală îi ridicase  temperatura, s-ar fi așteptat să primească măcar același ,,tratament" odată ce ar fi rămas singuri. Dar Grig redevenise același sloi de gheață ghidat după căpătuială. Nici nu se sinchisise să-i arunce vreo privire, indiferent ce-ar fi exprimat ea.

     —Sunt lângă tine atâta vreme cât văd bani, draga mea soțioară..., îi spuse el privind pe fereastră negura încă neridicată a nopții, întors cu spatele la Eva.

     —Atunci..., în salonașul din casa lui Emil, nu erai tot tu? Nu eram tot eu?

      —Nu te aștepta la romantism din partea mea! N-am fost croit așa. Sunt un om foarte practic, vreau răsplata imediat ce mi-am sfârșit munca. De la tine n-am văzut încă nimic...

       —Banii nu sunt la mine și tu știi foarte bine asta.

       —Și-atunci ce-ai vrea să fac? Să merg la mama ta și să aștept să-mi arunce un os? Toată seara m-a privit cu aerul că nu mă voi putea atinge vreodată de ceva aflat în posesia familiei Sebeșanu.

    —Este doar prevăzătoare...

    —Destul, drăguțo! Nu te-am luat de nevastă ca să te întrețin. N-ai fost nici educată și nici vreo frumusețe, ca să-mi fi dorit compania ta indiferent de zestrea cu care veneai în casa mea. Ești doar o marfă de schimb pentru mine, de pe urma căreia sper să nu mă aleg cu pagubă...

     —Marfă?!

     —Ai doar o singură grijă, drăguță: să-mi faci rost de bani!

     —Ce să faci cu ei? O duci destul de bine.

     —O duc bine!? Asta-i casa părinților mei... , zise el desfăcându-și brațele să întărească faptul că el nu avea în posesie nimic.

     —Care-i destul de încăpătoare pentru două familii.

     —Care-i ipotecată! Casa asta consumă an după an bani cu dobândă și, în curând, va trebui să vindem moșia de la Breazu și cine mai știe câte terenuri pe care mama le-a avut ca zestre.

     —N-am știut...

     —Încăpătoare ziceai... Pfu! răbufni Grig cu o mină sătulă de atâtea griji făcute pentru siguranța familiei lui.

     Neputând să o mai privească pe femeia cu care tocmai se însurase, Grig ieși din odaia lor în săliță, sărind pe fereastra mare în curtea din spate, apoi dispăru. Contul Evei era bine păzit de funcționarii de la bancă și nu se putea atinge de el, deci...  până fata nu mișca ceva în favoarea lui nu prea mai avea motive să rămână cu ea.

      Ieși pe ulița din spatele clubului Jockey și coti spre Podul Hagioaei. Casele familiei Docan erau adormite, doar câinii din curte mai lătrau flămânzi. Spre strada Tăutu, unde felinarul dăruia cu blândețe uliței o lumină caldă și bătrână, casa Rosetti se mândrea cu aspectul ei proaspăt recondiționat, prin atenția fratelui doamnei Elena Cuza. Grig avu grijă să ocolească fundacul unde câțiva evrei mai înstăriți își ridicaseră casele modeste, fără garduri. Noaptea se aciuau acolo oameni de toate felurile, încercând să se căpătuiască în vreun fel abordând cu insistență pe cei rătăciți sau ieșiți din vreo cârciumă gata amețiți și cu buzunarele la vedere.

      Trecând pe lângă zidurile cenușii ale Institutului Notre Dame de Sion, Grig ajunse în dreptul caselor domnești, și de-acolo pașii îl purtară în jos spre locurile unde nu mai fusese demult, ascunse în dosul unor arbori bătrâni: odăile matroanei Madame. Mica incintă din centrul clădirii era curățată cu grijă de zăpadă. Dar întunericul nu putea potoli freamătul născut din plăcerile carnale oferte cu vârf și îndesat de fetele matroanei. Prin ferestrele deschise se auzeau chicotirile lor, subțiri și colorate, care ademeneau simțurile și alungau singurătatea sufletelor neînțelese.