Cuibul păsărilor

2.Douăzeci de bani

Bătăile-n ușa prăvăliei deveniră aproape lovituri. Nici nu se crăpase bine de ziuă, nici nu trecuseră cărăușii spre hanul Ștefănești ca să tragă la Samoilă și să se tocmească pentru mărfuri. Nici nu...

-Domnule Rozman!

-Care baţi acolo, mă? Tu ești, Ilie? strigă de la fereastră Rozman.

-Domnule, ai zis că pot să vin azi. Iacă-mă-s!

Vocea nu era a lui Ilie. De când îi mijiseră tuleiele i se schimbase și glasul? De ieri?! Ei, drăcie! Cine să îndrăznească să-l ridice în creierul dimineții din așternutul cald și să-l aducă jos, în prăvălie, ca să-i deschidă?

-Dacă nu-i Ilie nu deschid..., își zise librarul hotărât, întorcându-se în pat. Ce-i la mine? Han?

-Domnule Rozman! insistă vocea tot mai tare. Domnule Rozman, măcar să-ţi dau calupul de săpun!

-Ei, drăcie! sări bătrânul treaz deodată. Asta-i arătarea aceea de om! Are dreptate. Măcar să-mi iau săpunul îndărăt. Vin acu'!

În cămașă de noapte, cu un halat pus pe deasupra, vechi și izit pe la cusături, bătrânul coborî treptele ţinându-se de balustradă cu mâinile lui tremurânde. Greu lucru cu anii ăștia mulţi adunați în oasele lui, că nu mai avea nici sprinteneala din trecut, nici inima rezistentă la musafiri în toiul nopții.

-Domnule Rozman!

-Acu', acu'!

-Deschide!

-Ce, dracu', mă zorești așa!? Arde?

-Am înghețat de tot...

-Ce te plângi aiurea? zise librarul răsucind cheia în broască să deschidă. Că doar nu-i cuptor la mine-n prăvălie... Ei, drăcie! Da' cine ești mătăluţă?

Fără ochelari, ochii încreţiţi de timp ai lui Rozman nu înțelegeau cine putea fi fiinţa aceea din faţa ușii. Aduse lampa în dreptul ei și se apropie mai mult de copilandru.

-Dacă nu-i prea târziu..., bâiguie copila.

-E trecut de miezul nopții, sigur că-i târziu. Dar este prea dimineață ca să pot să înțeleg de când săpunul meu face dintr-un copilandru așa o copilă. Bun săpun! Acum mă pui pe gânduri...

-De ce?

-Dacă-l pun pe Ilie să se spele și el cu săpunul ăsta, oare se transformă-n fetișcană? Teribil săpun! Ar trebui să-l pun și pe el la vânzare!...

-Cine-i Ilie?

-Acu' parcă nici nu mai contează.

-Am venit să mă pui ajutor de librar, domnule Rozman! începu cu îndrăzneală copila.

-Am promis eu așa o slujbă?

-Știu să ţin socotelile și să fac curat...

-Da, știu, că mi-ai spus de ieri. Dar ce, dracu', miroase-așa? Nu te-ai spălat?

-Spălat...

-Cu săpunul meu?

-Chiar cu el. N-am mai fost atât de curată de la sânt' Ilie...

-Ei, și totuși...

Hainele fetei nu mai puteau fi purtate. Izul acru al petelor de noroi și mâncare de pe ele făcea să strâmbe din cioc până și bietele păsări, agitate în coliviile lor aurite, de venirea musafirei, prea matinală pentru ora lor de deșteptare.

-Cred că de la haine... ,se scuză fata.

-Te-aș chema înăuntru, dar nu sunt sigur că va ieși mirosul tău din prăvălie până dimineață... Așa că, mai așteaptă un picuț la ușă, c-am să vin cu uniforma pentru tine.