Cuibul păsărilor

6. Acasă la Weiss

      Îl lăsase iar pe Rozman singur, cu bietele păsări colorate și mute, cărora numai el le pricepe graiul ciripit. Ilie îi aruncase vorbe grele, poate mai aspre dacă n-ar fi fost Weiss de față. Bărbatul venise cu birja și tot așa plecase de la prăvălie, doar că mai îmbogățit cu garanția unui posibil viitor alături de femeia după care oftase atâta vreme.

      —De ce m-ai luat cu dumneata? Nu mai fac poze! îl avertiză Eva împletindu-și mâinile pe piept în legănarea birjei cu coviltirul tras deasupra. 

     —Vreau să-mi pozezi, dar trebuie să te anunț că ai s-o faci pentru o femeie specială.

     —Ai țigle lipsă pe casă, domnule!

     —Ba le am pe toate, porumbițo! râse Weiss. Va fi o femeie deosebită și pentru tine!

     —Domnule, eu nu vreau să merg la Madame!

    —Nici n-am zis asta! Vei rămâne la mine.

    —Și-atunci... femeia?

    —Va veni și ea în curând.

    —De unde vine?

    —Din trecut...

    Strada de sus era pustie. Seara își lărgise dantela învelind cerul în ochiuri cenușii printre care răzbeau sclipirile firave ale stelelor. Teii își suflaseră podoaba în stradă fără rușine, tânguindu-și acum crengile goale în aerul rece. Copitele cailor răsunau molcom peste învelișul de frunze moarte, iar luminile răsărite la ferestrele mândrelor reședințe boierești dăruiau înserării străluciri mincinoase. Frumosul nu putea fi privit de-un ochi obosit de foame și frig. Bucuria unei priveliști pe stomacul gol era gustată doar de rătăciți și nebuni.

      Casa lui Weiss, o clădire suplă și albă, înconjurată de câțiva arbuști înalți, croiți de grădinar să se îndrepte spre cer ca flacăra lumânării, se afla în apropierea grădinii verzi, după numele străzii ,, Podul Verde", la câteva reședințe de clădirea unde locuia mătușa Elenyei. Se dăduse peste cap să facă rost de bani ca să plătească pentru acea casă, ba se învoise cu fostul proprietar, un boiernaș destul de înstărit din zona Sucevei, să mai investească ceva aur în reamenajarea bolților cu flori agățătoare și a grădinii interioare. Din primăvară până spre sfârșitul toamnei grădina mirosea a proaspăt, că multe doamne se opreau în plimbarea lor de după-amiază și admirau corolele de flori albe și roz ale aranjamentelor făcute de grădinar.

       —Intră! o îndemnă el în sanctuarul alb și rece, unde nu mai lăsase pe nimeni să pătrundă. În dreapta este biroului meu, în stânga dai de odaia de zi, iar camerele de dormit sunt la etaj...

      —Nu te agita prea tare! Nu rămân mult! zise Eva urcând grăbită treptele de lemn.

      —Ai schimburile pe pat, te rog să te pregătești pentru cină...

      —Oh, ce bine! Nici n-am gustat din puiul lui Rozman...

      Dăduse de știre la bucătărie că voia să ia masa în salonașul unde obișnuia să-și primească cele câteva cunoștințe. Nu mai făcuse petreceri acasă de mult timp, iar câteva seri în compania lui Elias Șaraga nu se puneau la socoteală. Faptul că acum avea la masă pe cineva îl neliniștea puțin. Mânca mereu singur, privind pe fereastră absent, pierzând șirul clipelor și înghițind mai apoi bucatele răcite.

      Eva se îmbrăcase în grabă. Nu-și pusese corset și formele trupului ei se puteau ghici cu ușurință prin rochia de lână. Părul și-l împletise într-o coadă la spate, iar câteva șuvițe rebele îi atârnau peste umerii albi, pe jumătate dezveliți. Weiss se ridică politicos să-i salute venirea, apoi se așeză încurcat. Eva nici nu băgase în seamă gestul, doar se așezase la masă repede privind cu interes bucatele înșirate înaintea ei. Weiss zâmbi dezarmat. Cum să știe, biata de ea, de maniere și de politețuri dacă toată copilăria și-o petrecuse într-o căruță?