Cuibul păsărilor

20. Educația vieții

      —De ce-ai făcut asta? se trase Ella cu obrajii arzând. Nu se cade! Cum îndrăznești? îl împinse din cale simțind aerul rece lipindu-i-se pe buze în locul sărutului.

      —Te iubesc!

      —Nu-mi pasă! încercă Ella să treacă de el, neliniștită mai ales de senzația încă prezentă de apăsare care-i făcea buzele să nu mai dorească să se-nchidă.

      —Te iubesc! insistă el făcând un pas în fața ei ca s-o oprească, urmărindu-i ochii rotunzi și umezi să vadă măcar un semn că sărutul lui a produs efectul sperat.

      —Știi foarte bine că niciodată n-o să te poți apropia de mine mai mult decât ca amic...

      —Te iubesc! repetă el, mai mult ca să-i vorbească și să-i audă vocea.

      —Ești surd? Facem parte din lumi diferite. Nici n-ar trebui să vorbesc cu tine...

      —Nu te-ai săturat de oameni scorțoși, mirosind a pipă și a naftalină? Nu te-ai săturat ca în jurul tău să roiască prieteni care ar putea fi, mai degrabă, amicii tatălui tău?

      —Tu nu înțelegi!

      —Cobori din trăsura lui Beldiman, studenții tatălui tău îți sărută mâinile, te plimbi pe holurile Universității de parcă ești acasă, știu prea care-i diferența dintre noi! Dar cine zice că inima poate vedea diferențele despre care spui?

      —Lumea! răspunse ea nedumerită de cât de idealist era Ilie.

      —Lumea o facem noi! zise Ilie prinzându-o de umeri.

      —Lumea este făcută deja, Ilie, zise ea cu resemnare. Gura ei are puterea unui uragan pentru o fată ca mine, dacă ar apărea bănuieli legate de relațiile pe care le-aș avea cu săracii. Sunt parte din ea și nu-mi permit să-i fac tatei vreo neplăcere. Așa că, oricât de bine ne-am cunoaște și orice prietenie am fi avut în copilărie, ochii lumii nu ne vor lăsa să ne apropiem mai mult.

      —Ella..., o scutură el ușor, lipind-o apoi de pieptul său.

      —,,Domnișoară Ella", Ilie! se zbătu ea, făcând un pas înapoi.

      El o lăsă să plece oftând. Zidul, pe care-l credea zămislit doar în gazete de limbile ascuțite ale celor care își petreceau timpul ca umbrele printre bogații târgului, îl simțise acum. Era extrem de real și aspru. Fusese construit în timp să țină departe săracul de gardul avutului, de roadele adunate cu forța, de nevastă și de copii. Amestecarea sângelui nu era admisă, nu când averea ajungea pe mâna celui care nu putea duce numele ales mai departe. Și totuși...

     —Te iubesc! strigă el din foișor vântului care se juca printre frunzele înțepenite pe vrejuri. Nu-i o crimă să mă iubești și tu...

     —Ba este, tinere! auzi o voce feminină din pragul foișorului.

     Ilie se întoarse dintr-o mișcare speriat. Nu se gândise că mai era cineva acasă, că ar fi putut fi așteptat de jandarmi la poartă, c-ar fi putut fi acuzat de violare de domiciliu și de abuz față de o domnișoară. Mintea lui se-ncolăcise cu îndârjire în jurul speranței că Ella îi va accepta sentimentele și i le va împărtăși, măcar cu promisiunea unei tăinuiri.

      —Ella nu poate fi văzută în compania unuia ca dumneata, oricât de emancipată ar fi gura târgului. Și, cum prezența ta în foișorul casei Negruzzi mă face să cred că nu numai îndrăzneala te-a împins să treci de poartă, consider că în mintea ta ageră ești lămurit de asta. Ella face parte dintr-o clasă mult superioară celei din care faci dumneata parte și n-ai să poți intra în ea oricât te-ai strădui!  Sângele dumitale răspândește prin porii tăi mediocritate și superficialitate, oricât ai încerca să te îmbraci la modă și să te înconjori de oameni importanți. Educația, tinere, se citește de la prima privire. Dacă o iubești pe Ella, nu-i poți face un atât de mare rău ținându-te ca o umbră după ea.